Am citit săptămîna trecută o radicală „scrisoare către prieteni“ a lui Vasile Ernu intitulată „De la Gulag la stenograme sau cum am devenit radical“, un text radical mai ales în concluzii şi (lipsa de) alternativă, însă interesant prin tonul drastic şi prin perspectiva asupra unei (nu ştiu cît de reale) disoluţii a politicului la noi, în acest moment. M-a interesat această scrisoare apocaliptică din două motive: în primul rînd, datorită tonului direct şi implicat; în al doilea, datorită trimiterii la capodopera lui Varlam Şalamov, Povestiri din Kolîma.
DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O Casandră Vasile Ernu descrie o depresie generală pe care – cu minimă obiectivitate – nu poţi să n-o recunoşti în jur. Ne-am pomenit – fără să ştim prea bine cum şi cînd – în plin dezastru social, economic, politic. Trebuie să trăieşti în pur imaginar (nici măcar literar, căci literatura care se scrie îţi dă, cel mai adesea, alte motive de deprimare) ca să mai vezi o geană de lumină. Se pleacă din ţară pe capete, mai mult ca în toţi cei 20 de ani scurşi din decembrie 1989, se pleacă mai rău ca după mineriade, iar motivele par mai ales economice. În fond însă, motivul principal (aici sînt de acord cu V. Ernu) e pierderea speranţei şi a sensului, senzaţia că jocurile sînt definitiv jucate. Ştiu şi eu, ca Vasile Ernu, oameni care n-ar fi plecat niciodată din România sau care s-au întors cu iluziile intacte acum cîţiva ani ca să plece acum, cu ultimele puteri, oriunde văd cu ochii. Sînt de acord cu tabloul clinic al depresiunii mai degrabă omeneşti decît economice pe care o diagnostichează, cu ochi de prozator, Vasile Ernu, în România anului 2010. Nu văd însă legătura directă cu recentele stenograme din scandalul Vîntu şi, mai ales, mi-e foarte greu să le apropii pe acestea (şi, la o adică, situaţia noastră azi, în Europa civilizată)
