Adrian Păunescu are o trecere în nefiinţă aşa cum a fost toată viaţa lui: cu zgomot, controverse, mari mulţimi, multe emoţii, puţină raţiune. Dominat de afecte, Păunescu şi-a urmărit doar nevoia mistuitoare de confirmare externă. În ciuda aparenţelor, nu a fost deloc sigur pe el. Îndoindu-se de propriul talent, de propriul destin, de capacitatea sa de a rezolva problemele majore ale vieţii, Adrian Păunescu era permanent în căutarea aprobării publice, cu cât mai înaltă pe vremelnica scară socială cu atât mai bine, cu cât mai voluminoasă, cu atât mai reconfortantă. Nu-i plăcea să stea singur cu el însuşi. Singurul său motivator era aprobarea celorlalţi. Era în stare să facă gesturi nebuneşti şi iraţionale pentru a obţine vuietul pozitiv al publicului sau zâmbetul condescendent al şefilor vremii. Era în stare să mute un stadion întreg de la nepăsare la entuziasm, de la melancolie la isterie, de la neseriozitate la morga oficială, doar ca să-şi dovedească sie însuşi că este capabil, că poate, că este cineva. Voinţa de a fi puternic a îngropat-o pe cea de a fi bun. Am avut lungi şi repetate istorii personale cu Adrian Păunescu. Abia debutasem ca editorialist – la „Viaţa Studenţească“, prin 1981, înlocuindu-l pe Vladimir Tismăneanu, plecat în Spania, ca şi căpşunarii de azi – când m-am pomenit invitat la „Flacăra“ să stau de vorbă cu marele Adrian Păunescu. Discuţia a fost lungă. Ne-am dus la masă la Minion, un mic restaurant ţinut de fraţii Chivu, lângă Piaţa Amzei, foarte aproape de apartamentul lui Nichita Stănescu. Ne-am despărţit seara târziu, el urmând să plece pe undeva prin provincie. Ceva din discuţia aceea l-a impresionat, din moment ce mi-a reamintit-o după aproape treizeci de ani. Eu eram atunci într-o perioadă ciudată, probabil imposibil de înţeles de cineva trăitor într-un alt regim politic. Începusem să cred că sistemul conceptual al materialismului dialect