Sintagma "buget de austeritate pentru sport" s-a demonetizat demult, fiind folosită după 1990, obsedant, în fiecare an. Se ajunsese la un soi de obişnuinţă, dar toate structurile sportive finanţate de stat ştiau că vor primi bani puţini, care însă vor fi înmulţiţi la rectificări bugetare ulterioare. Astfel, nu se punea problema neparticipării la obiective majore: campionate mondiale sau europene, cupe mondiale sau continentale. Acum a venit rândul altor formule, "bugetul din perioada de criză financiară a României", sau "recesiune financiară" care, de asemenea, tind să devină un soi de sloganuri. Partea proastă este că dacă atunci când era vorba de "austeritate" sportul era totuşi destul de serios luat în consideraţie, acum, că este "criză" sau "recesiune", aproape nimeni nu se mai gândeşte la banii pe care ar trebui să-i primească federaţiile naţionale sportive pentru anul preolimpic 2011.
La prima vedere, poate ar părea îndreptăţit ca guvernanţii să se gândească mai degrabă la salarii sau pensii, la condiţiile mizere din sistemul sanitar sau la situaţia alarmantă din învăţământul nostru la toate nivelurile, şi să considere sportul un apendice fără importanţă. Aruncând însă o privire din unghiul din care se vede individul care face sport, mai sănătos, mai optimist şi cu mai multă poftă de viaţă, percepţia ar fi alta. Culmea este că mulţi dintre actualii guvernanţi au trăit vremurile în care aproape toată lumea făcea sport încă de la şcoala generală, pentru ca apoi să se destindă la partide de volei, sau tenis, sau fotbal. Majoritatea celor care se preocupă acum de împărţirea banilor de la bugetul de stat au apucat vremurile când urmăreau cu sufletul la gură lupta sportivilor noştri reprezentativi pentru podiumurile olimpice sau mondiale sau europene. Satisfacţiile de atunci se obţineau însă, în mare măsură, graţiei atenţiei deosebite care se dădea susţiner
