După jumătatea secolului al XIX-lea, s-a produs o sciziune manifestă între deschiderea receptorului faţă de artă şi „înfăţişarea“ artei. Din acel moment, această divergenţă se menţine, atingînd dimensiuni (de 30 pînă la 100 de ani) ce ţin de educaţia locală şi de simţul local al modernităţii. Unii văd o problemă în rafinarea şi în complexitatea psihologică a artei, care pretinde un receptor profesionist. La rîndul lor, alţii percep arta drept o răutate a artistului, care fie torturează receptorul prin caracterul hermeneutic al creaţiei sale, fie, cu cinism, încearcă să-l şocheze. Prima explicaţie descurajează majoritatea „participanţilor grăbiţi“ la cultură în faţa artei contemporane. A doua clarificare pune arta în poziţia unui infractor cultural şi îndreptăţeşte societatea la atacuri împotriva ei. Putem accepta faptul că a doua explicaţie este cea mai simplă ieşire terapeutică din prima. O susţin receptorii, care, salvîndu-se de o umilire nejustificată, au creat blocade ce au făcut imposibil contactul lor cu arta. Un asemenea receptor se retrage spre deprinderile familiale şi creează un ansamblu de norme, la care, în opinia lui, arta trebuie să se adapteze. Stînd în faţa operei, încearcă să găsească în ea trimiteri la realitate sau mici istorii literare, pentru că, în opinia lui, opera de artă în acest mod se justifică. Dacă nu găseşte aceste lucruri, blamează arta pentru caracterul ei incomprehensibil, elitar şi pentru desconsiderarea receptorului. Aceste pretenţii rezultă din cîteva convingeri, strîns legate între ele. Acceptîndu-le, receptorul neagă arta contemporană şi îşi închide drumul spre ea. Este un receptor pierdut, deoarece atitudinea sa faţă de artă conţine convingerea absurdă privind dreptul publicului de a impune artei cerinţele sale. Din păcate, o asemenea atitudine manifestă cea mai mare parte a societăţii poloneze. Polonia, practic, nu are r