Un text publicat de actorul Vlad Zamfirescu pe pagina sa de Facebook a pornit în mediul virtual o discuţie extrem de interesantă despre trei dintre spectacolele din FNT – Dybuk al lui Warlikowski, Hey, Girl! al lui Castellucci şi Interzis accesul animalelor, montat de Rodrigo García la Timişoara. Pe Warlikowski, Zamfirescu îl acuză de impostură, pe García, de nereuşită regizorală, iar creaţiei lui Castellucci îi reproşează obscuritatea la lectură, o anume rezistenţă la interpretare. Şi nu e singurul care identifică o astfel de rezistenţă. Dincolo de bănuitul ataşament faţă de un alt gen de teatru – asupra căruia a fost „interogat“ Zamfirescu în schimbul de replici virtuale –, se prea poate ca, pur şi simplu, noi să nu vorbim destul despre arta noastră comună. În fumul gros care învăluie scena şi sala, trupul se desprinde încet din placentă, întîi asexuat, apoi asumîndu-şi deplin feminitatea. Un singur corp, într-un continuum al naşterilor, într-un perpetuu istoric: materia placentară continuă să curgă, magmă „arzîndă“ a sufletului şi fiinţei. Romeo Castellucci leagă geneza şi titlul spectacolului prezentat la Bucureşti de o oprire cu maşina, la un semafor, în orăşelul italian de baştină, Cesena. Un grup de fetişcane sporovăiau pe trotuar, într-o staţie de autobuz, iar mişcările lor, „raportarea trupurilor la realitatea fizică“, i-au inspirat ceea ce avea să devină Hey, Girl!. Realizat în 2006 (şi precedînd, deci, marele succes al Societăţii Raffaello Sanzio cu Divina Comedie, la Avignon, în 2008), spectacolul e, ca să zic aşa, minimalist după standardele lui Castellucci, cu doar două actriţe în distribuţie – Silvia Costa şi Sonia Beltran Napoles, prima albă, cealaltă, negresă – şi o figuraţie, cu rol minimal, de 40 de bărbaţi. Tema, în Hey, Girl!, este îndelungata istorie a agresiunii sociale asupra corpului şi a personalităţii feminine, expusă într-o serie de