Adrian Păunescu nimiceşte prostia chiar şi de dincolo de moarte. Personalitatea puternică a Poetului rămâne o povară greu apăsătoare pentru ocnaşii neputinţei. Ţuţării striviţi până mai ieri de dispreţul profund al lui Adrian Păunescu s-au aliniat acum la interval, în chemarea biografiilor modeste care-i caracterizează, şi încearcă să construiască din înjurătură muşuroaiele unei iluzorii detente culturale.

Băieţii ăştia, cutreieraţi de un banal impecabil, sunt mai nevinovaţi decât îşi imaginează. Sunt doar victime ale instinctelor viscerale, bântuiţi de siberii sufleteşti. Sunt trăitori ai unor universuri cu identitate de împrumut, numai buni pentru a fi contaminaţi cu idealuri venetice. Cornea sau Ungureanu, Banciu sau Toma, Cartianu sau Turturică sunt totuna. Nişte cutii ale milei ar fi numai bune ca ecuson de indentificare pentru aceşti indivizi agăţaţi precar de scara vieţii.

Caznele lui Banciu au un tiraj impresionant. Cu cât mai multe vorbe, cu atât mai evidentă puşcăria ideilor fixe. Omului îi pute tot şi reacţionează în consecinţă. Dar, oricât s-ar strădui, Banciu nu scapă de obsesiile care-i strâmbă nasul. Şi nici n-are cum de îndată ce damfurile îi vin din interiorul propriu şi personal. Indiferent ce temă ar aborda, Banciu realizează din discursurile sale doar autoportretul rătăcitorului fără adresă. Ascultându-l am impresia unor cutreierări magrebiene. Nici o diferenţă între el şi colonizaţii care graseiau mult forţat şi nenatural în speranţa că ar putea fi cumva confundaţi cu colonizatorii.

Dar nici o şansă. Turnul Eiffel poate fi vizitat. Dar vizitele nu acordă identitate de împrumut. La Marseillaise nu se cântă pentru umbrele care aglomerează Bulevardul Champs Elysees la ceas de seară. După cum nici fuga nu vindecă netrebnicia. Să fim cuminţi. Şi îngăduitori. Banciu ar fi mai vinovat dacă ar turna marmeladă în galoşi