Sub presiunea muzicilor moderne, a gusturilor publicului şi a globalizării, cântecele tradiţionale de la sat se sting. Însă trei cercetători de la Muzeul Ţăranului Român scotocesc lumea rurală pentru a aduce la lumină creaţiile autentice. Sursa: Andreea Dogar

„Noi am gândit colecţia de discuri „Ethnophnie” ca pe un corpus de documente. Ca şi cum am face o arhivă. Recuperăm acum de pe teren ce socotim că mai are calitate şi le punem pe discuri, nădăjduind că ele vor supravieţui peste decenii şi, de ce nu, peste veacuri. Este o muzică neperisabilă. E ca şi cum vrei să ai o hartă a României”, spune Speranţa Rădulescu, cercetătoare la Muzeul Ţăranului Român şi profesor la Universitatea Naţională de Muzică.

Sub coordonarea sa, muzica a început să fie culească şi pusă pe casete din anul 1992, iar din 2000 pe CD-uri. De-a lungul timpului, cercetătoarea a descoperit şi două tarafuri care au avut ulterior o carieră strălucită în show-business-ul occidental: fanfara „Zece Prăjini” şi „Taraful din Clejani” (cunoscut acum drept „Taraf de Haïdouks”).

Doine, sârbe, colinde, cântece de cătănie sau de nuntă

Modelul urmat de proiectul numit „Ethnophonie” a fost cel al lui Constantin Brăiloiu, care în anii ’30-’40 a înregistrat în studio muzici de la sat, dar şi de la oraş. „Poate, într-un viitor, cineva îşi va dori să ştie cum suna muzica satelor şi a oraşelor din România la sfârşitul secolului XX şi la începutul celui următor”, spune Speranţa Rădulescu. Alături de ea, în cadrul proiectului „Ethnophonie” lucrează şi etnomuzicologii Florin Iordan şi Costin Moisil. În cea mai mare parte, fondurile necesare pentru producţia CD-urilor au venit fie vânzarea discurilor deja produse, fie din fonduri europene sau de la Fundaţia Soros.

Fanfara "Zece Prăjini", numită aşa după satul Zece Prăjini, la Sărbătoarea Muzicii din anul 1997