Emil Cioran exprima un gând preluat în literatura filozofică universală asupra naturii umane: "Umilinţele sunt lucrul cel mai greu de uitat". Multă umilinţă şi viaţă grea a însemnat pentru români epoca fanariotă. Fanariotismul a însemnat un meca­nism de exploatare mai eficient a Principatelor Române în folosul Înaltei Porţi Otomane prin intermediul domnitorilor fanarioţi. Pentru a justifica alegerea titlului meu, iată care sunt trăsăturile epocii fanariote descrise de istoricii români: 1. Deşi autonomia legislativă, judecătorească şi administrativă a Principatelor nu a fost niciodată încălcată, obiectivele dominaţiei străine s-au atins uşor prin controlarea pârghiei esenţiale - financiară - fără o dominaţie politică directă; 2. Întregul aparat de stat avea practic o singură preocupare: stoarcerea de cât mai mulţi bani de la populaţie; 3. Apă­sarea fiscală extrem de mare şi caracterul ei arbitrar şi imprevizibil datorat cererilor neîncetate ale Înaltei Porţi au făcut imposibilă orice acumulare de capital şi riscantă orice investiţie; 4. Dregătoria (toate funcţiile în stat) a devenit principalul mijloc de îmbogăţire şi, totodată, o directă invitaţie la corupţie; 5. Politicile fanariote au încercat fără succes să opreas­că fuga locuitorilor de pe moşii, pentru a scăpa de mulţimea dărilor, a clăcii şi altor apăsări fiscale; 6. Fana­riotismul a fost o perioadă de reforme extinse şi moderne care au eşuat tocmai din cauza arbitrariului Înaltei Porţi şi corupţiei.

Fanariotismul este cunoscut în literatura europeană şi pentru "diplomaţia bacşişului", a şpăgii am zice noi astăzi, cu ajutorul căreia fanarioţii dobândeau domnia, ofereau dre­gă­toriile sub forma simbolică a caftanu­lui. La fel se proceda pe întreaga scară ierarhică, până la cel mai mărunt sluj­baş al statului. Dar până şi fanarioţii au înţeles că îmbunătăţirea colectării taxelor şi impozitelor de tot