Pare să fi devenit clar pentru aproape oricine că reluarea creşterii economice în România depinde de capitaluri străine. Acestea sunt abundente şi caută destinaţii de investire. În mod corect, autorităţile au făcut din crearea condiţiilor pentru intrarea capitalurilor în sectorul privat o prioritate. Ajustările prevăzute în acordul cu UE şi FMI sunt esenţiale în acest sens. Concomitent, se intensifică eforturile pentru atragerea fondurilor nerambursabile de la UE. Ceea ce pare să nu fie clar încă este că reluarea intrărilor de capital privat şi a creşterii economice va crea nu numai locuri de muncă, dar şi probleme în lipsa unor reforme structurale care să asigure creşterea produsului potenţial şi care merg mult dincolo de ajustările fiscale programate.

Într-adevăr, în perioada 2004-2008 intrări mari de capitaluri au supraîncălzit economia şi au creat dezechilibre mari. Acum însă, chiar intrări relativ mici de capital ar putea crea dezechilibre mari deoarece criza a schimbat structura economiei şi a redus atât nivelul potenţial al PIB, cât şi rata sa potenţială de creştere. Cu un potenţial scăzut, economia este mai vulnerabilă la inflaţie şi la dezechilibrul extern.

Aşa cum s-a demonstrat în cazul mai multor ţări, postcriză sunt posibile trei scenarii relativ la nivelurile producţiei potenţiale care ar fi existat în lipsa crizei. În cazul fericit, dacă rata potenţială este mai mare decât rata potenţială precriză, atunci pierderea de nivel potenţial se recuperează, fără să apară o pierdere permanentă de potenţial. Un scenariu mai puţin bun este acela în care rata potenţială se stabilizează la nivelul precriză, ceea ce face ca pierderea de nivel să fie cvasipermanentă. În sfârşit, în cel de-al treilea şi cel mai rău scenariu, rata potenţială rămâne permanent sub nivelul pre-criză şi pierderea de potenţial este crescătoare.

Acest ultim scena