Pe Ion Ion îl cam cunoaştem. Acasă este bunicul lăudăros. În oraş, este moşul care-ţi cere locul în autobuz. Ion Ion încearcă să-şi recapete onoarea în faţa fiului său printr-o amărîtă de medalie atîrnată la piept. El se minte năbădăios, trăieşte în trecut, cu iluzia importanţei războiului. Crede că toate greşelile pe care le-a făcut în viaţă îi vor fi iertate datorită medalionului placat cu aur. Într-un final, se topeşte şi aurul, şi Ion Ion ţîfnosul.

Dar din păcate eu nu ştiu cine a regizat acest film. Nu mai ştiu, de fapt. Florin Şerban? Mungiu? Muntean? Puiu!? În curînd vom găsi pe internet şi un tutorial: Cum să faci un film românesc, în stil neo-realist.

Ion Ion este demn de milă. În momentele în care Netzer nu reuşeşte să inducă dramatism prin imagini, se foloseşte de o piesă, care, pe timpul filmului, mi-a adus mereu aminte de cea a celor de la Counting Crows şi Cruel Intentions. O puteţi auzi şi pe trailer. Cumva prea romanţată povestea acestui grandoman de Piaţa cu legume. Nu este un erou, este un servitor al patriei confuz, care nu vrea decît să aibă căldură în casă, tatăl nostru drag, de care trebuie să ne despărţim. Povestea acestui bărbat egoist, care a avut impresia că viaţa băiatului său este în mîinile sale, by default. Ion Ion, naivul impulsiv.

Numai la ultima scenă am simţit ingeniozitate artistică. M-a făcut să zîmbesc fără ruşine şi să mă bucur de aceast moment universal românesc. Iubirea tată-fiu, care la noi funcţionează prin tăcere şi o bătaie pe umăr, nu prin I love you, dad şi îmbrăţişări patetice.

Medalia de onoare, regia: Peter Călin Netzer

Pe Ion Ion îl cam cunoaştem. Acasă este bunicul lăudăros. În oraş, este moşul care-ţi cere locul în autobuz. Ion Ion încearcă să-şi recapete onoarea în faţa fiului său printr-o amărîtă de medalie atîrnată la piept. El se minte năbădăios, trăieşte în trecut, cu iluzia