De Amicitia
Scriam o carte despre ultimii opt ani din viaţa soţului meu, Mihai Botez: ani extraordinari, denşi şi cu o luminozitate specială, când a intervenit, aşa cum ar fi spus Mihai, o perturbaţie pe parcurs cartea lui Dorin Tudoran, Eu, fiul lor, şi numeroasele interviuri acordate de dumnealui, în care tema principală o constituie cazul Mihai Botez.
Am coborât, prin urmare, din zona de curăţii şi semne într-o sferă a aproximaţiilor dâmboviţene cu damf de grătar şi mititei, cu interpelări de mahala, în plină lume interlopă, o lume pentru care nu am reflexe.
Domnul Tudoran foloseşte metoda good cop/bad cop, pionul său de înaintare fiind domnul Ioanid. Acesta din urmă îşi ia vacanţă şi de la Holocaust Museum, şi de la obiectivitatea şi sensibilitatea intrinsecă a acestei funcţii şi, cu o agresivitate ieşită din comun, dă verdicte irevocabile, având ca surse de informare trei securişti români, un congresman american mort şi probe inexistente.
Domnia sa chiar crede că România este o republică bananieră, unde regulile elementare ale jurnalismului pot fi încălcate grosolan.
Domnul Tudoran se ascunde în spatele istoricului Ioanid, cu regrete, lacrimi şi mâhnire în suflet.
Într-o ţară isterizată, care cere capul preşedintelui Băsescu din 10 în 10 minute, cu superba limbă română masacrată de feţii şi fătucile de la posturile private de televiziune, cu o pătură socială importantă care plânge în hohote la 4 după-amiază, la Tânăr şi neliniştit, cui îi mai pasă astăzi de disidenţa solitară, de onoare, de principii, de adevăr.
Şi totuşi...
Scrierea corectă a istoriei contează în absolut, contează ca exerciţiu democratic, chiar dacă românii din ziua de azi sunt indiferenţi la adevărata istorie a României.
Mihai mi-a transmis o încredere de nezdruncinat în ceea ce el numea România Eternă. Cred, prin urmare, cu încăpăţân