Scriam în aceastǎ paginǎ, în urmǎ cu puţine sǎptǎmâni, cǎ din moment ce în parlament deciziile se iau aproape exclusiv pe baza aritmeticii majoritǎţii (nu în sensul în care dacǎ unii deţin 60% din mandate şi ceilalţi - 40%, patru decizii din zece sunt favorabile minoritǎţii, ci în sensul în care majoritatea îşi impune inflexibil punctul de vedere), o bunǎ parte din banii publici cheltuiţi în aceastǎ instituţie sunt curatǎ risipǎ. Evoluţii recente mǎ fac sǎ cred cǎ am fost prea optimist. Nu numai cǎ parlamentul nu mai este locul în care legile se dezbat (Encyclopedia Britannica ne spune cǎ etimologia cuvântului ar sta în francezul "parler" - a vorbi), dar nici mǎcar locul în care se legifereazǎ.
Recentul caz al Legii Educaţiei este revelator. Constatând cǎ în comisia parlamentarǎ dezbaterile se îndreaptǎ cǎtre concluzii neconvenabile, guvernul a hotǎrât cǎ este cazul sǎ ia parlamentului dreptul de a amenda proiectul de lege şi a recurs la contestata asumare parlamentarǎ. Curtea Constituţionalǎ a formulat o concluzie sibilinicǎ, demnǎ de Pristanda: "Curat violare de domiciliu (a se citi: de Constituţie), da' umflaţi-l (a se citi: asumarea merge înainte)!" şi, în lipsa unei Curţi Supraconstituţionale care sǎ desluşeascǎ ce a vrut sǎ zicǎ cea dintâi, revenim la logica expusǎ de domnul preşedinte înainte ca motivarea Curţii sǎ fi fost transcrisǎ (dupǎ dictare?). Adicǎ, o fi fost conflict de neconstituţionalitate, dar rǎmâne cum ne-am înţeles.
Un alt exemplu grǎitor referitor la înlocuirea dialogului cu conflictul în legislativul românesc l-a constituit ocuparea, în urmǎ cu câteva luni, a celor douǎ posturi vacante de la Curtea Constituţionalǎ. Bunul simţ ne-ar spune cǎ, de vreme ce parlamentul trebuia sǎ numeascǎ doi judecǎtori, unul ar fi trebuit numit de cǎtre majoritate şi unul de cǎtre opoziţie. Ei bine, nu, a funcţionat principiul "majoritatea ia totul
