Nu cred să existe multe personaje – reale sau fictive, autori sau subiecţi – care să poată fi asemuite cu Claude Lanzmann. Cartea lui de memorii, Le lièvre de Patagonie (Iepurele din Patagonia), Gallimard, 2009, este o colecţie de situaţii de viaţă şi de aventuri raportate neverosimil la un singur om, la un anume Claude Lanzmann, dotat cu prea multe feţe, cu prea multă vitalitate, cu o istorie prea complicată ca să aibă coerenţă, să încapă într-o structură.

Din 1925, anul naşterii lui, încoace, Claude Lanzmann şi-a trăit toate existenţele sfidând ceea ce ar fi părut să fie datul sorţii, condiţiile menite să-i modeleze şi să-i restrângă câmpul de acţiune.

Este francez. Un francez obişnuit, care a participat cu toată fiinţa la viaţa politică a ţării lui încă din anii de şcoală, implicându-se până la nesăbuinţă în Rezistenţă şi avântându- se pătimaş în toate confruntările politice ulterioare. Un francez, totuşi, nu ca toţi ceilalţi, odată ce a întâlnit mereu antisemiţi care-i contestau apartenenţa la patria lui.

Este evreu. Un evreu obişnuit, dacă este să judecăm după genealogia lui. Bunicul lui matern făcuse parte dintre foarte numeroşii evrei care fugiseră din Ucraina în 1903, după sălbaticul pogrom de la Chişinău şi, siliţi de împrejurări, se aşezaseră în ţări occidentale, unde au putut să dea măsura competenţei lor şi cărora li s-au devotat întru totul. Bunica lui, Anna, născută la Riga, nu ştia să citească franţuzeşte şi-i cerea nepotului să-i scrie scrisorile în limba latină. Nu pentru că pe asta ar fi ştiut-o, ci pentru ca să le ducă preotului dintr-un sat învecinat care i le traducea în franceză. „Latina mea de bucătărie, scrie Lanzmann, îi decerna Annei nu ştiu ce brevet de veche francitate, punea în mod frapant în evidenţă progresul diastazelor asimilării, îi conferea aprigei mele bunici o aură de conformism.”

Tată