Cetățeanul Ion I. Ion nu și-a închipuit niciodată că viața lui va fi un lung șir de greșeli, compromisuri și neputințe, mai cu seamă că intențiile sale erau dintre cele mai bune. Nu înțelege de ce soția lui încă nu-i adresează nici un cuvînt, deși au trecut șase ani de cînd și-a turnat fiul la miliție, pentru că intenționa să fugă din țara lui Ceaușescu. Nu înțelege nici de ce fiul său, acum medic în Canada, refuză să vorbească cu el la telefon și nici de ce nu acceptă să se întoarcă în țară pe un post similar. Pensionarul Ion I. Ion așteaptă cu emoție fiecare pensie, din care refuză să-și plătească întreținerea, și speră, încă, să fie invitat la o partidă de rummy cu soția și prietenele sale. Dar iată că nedreptățitul Ion I. Ion primește din partea președinției o medalie comemorativă pentru fapte eroice în cel de-al Doilea Război Mondial, o adevărată minune pentru bietul bătrîn. Circumspect la început, pentru că eroismul este o chestiune discutabilă chiar și pentru conștiința și memoria lui, Ion începe să cerceteze în stînga și-n dreapta, de la autoritățile care au emis această decizie, pînă la foștii colegi de arme și scrisorile de pe front adresate soției. Deși este doar o medalie comemorativă (a cărei prezență este însoțită dibaci în două momente esențiale de strigătul surd al cumpărătorilor de „Fiare vechi!“), onoarea lui Ion va fi reevaluată grație acestui obiect, care capătă puteri magice în lumea lui mică și ostilă. Onoarea bătrînelului este condiționată de medalia comemorativă, pe care, din pricina înălțimii momentului istoric sau dintr-o confuzie, continuă să o numească „de onoare“. Trebuie să fi făcut ceva eroic, dacă este medaliat. Acesta este mecanismul suficient și eliberator prin care cetățeanul marginal începe, încet, încet, să-și recapete autoritatea domestică și respectul printre vecinii care, pînă mai deunăzi, îl făceau de rîsul blocului pen