Cand un poet se apuca de proza, neaparat ca poezia sa nu l-a putut marturisi integral. Cam asta s-a intamplat cu Maria Cusnir - nu tot ce traim si gandim poate fi surprins de metafora.
Raman studiile, parintii, satul natal, cararile batute cu piciorul, zbaterea omenesc-pamanteana a cugetului despre care nu poti scrie fara patetism. Ceea ce arta postromantica evita cu buna stiinta.
Si totusi cartea in discutie nu evita confesiunea lirica. Ba din contra. Autoarea incearca mereu sa descopere oarece filon narativ, sa-si depene amintirile schimband diferite ipostaze ale naratorului, dar discursul se molipseste indata de lirism descriptiv.
Asa ca, dupa multe ocolisuri, isi ia inima-n dinti si trece la "povestirea" emotiilor sale si ale apropiatilor, de la varsta primilor pasi, pana la 16 septembrie 2009.
A iesit un fel de "Amintiri din copilarie" sub forma de jurnal, dublat de confesiunile unor intelectuali de vocatie inchipuite de fiica lor, si ea dascal de vocatie. Discursul e eminamente peripatetic, caci fluxul memoriei pare trezit mai cu seama de mersul pe jos, de picuri de ploaie, de arsita ori de gerurile vremurilor de sub vremi.
Fiecare plimbare este o calatorie ritualica din prezentul simtit ca univers claustru spre lacasurile lui Hades unde se intalneste mereu si mereu cu tata si mama.
E in acelasi timp evocare a unui parcurs labirintic pentru care se simte responsabila, dar si invocare a unui illo tempore, nu cel mitic al lui Mircea Eliade, ci altul, potrivnic, abrutizat de suferintele unei epoci crunte si ale unei generatii irosite.
Pentru intaia data, poeta se apleaca asupra intelectualului dedicat mai cu seama scolarilor si cartilor intr-o lume in care prigoana ideologica era urmata de incarcerarea taranilor instariti si a elitelor locale ori nationale.
Liberarea pa