Am fost azi la Gaudeamus să vorbesc despre cartea Aurorei Liiceanu La taifas, lansată la Polirom. Am citit-o ca pe o colecţie de povestiri, deşi e o colecţie de cazuri despre care Aurora Liiceanu scrie ca psiholog. Dar cu cît talent! Şi cu cîtă putere de pătrundere! Oameni obişnuiţi, unii prieteni cu Aurora Liiceanu, alţii prieteni cu prietenii ei. Din mai nimic, adică din ceea ce vezi sau auzi că i se întîmplă cuiva, doamna Liiceanu scoate nişte poveşti exemplare, căutînd şi unicitatea personajelor ei şi ceea ce le aseamănă cu noi, ceilalţi.

Cineva a întrebat-o, contrariată, cu cîtva timp în urmă, cînd am scris despre altă carte a ei, dacă nu se simte insultată că am spus despre ea că mi se pare o Şeherezada a psihologiei. Aurora Liiceanu nu s-a simţit deloc insultată. Iar începutul nostru de prietenie s-a transformat în prietenie după aceea. Azi, am fost fericit să descopăr că povestirile sau, mă rog, cazurile din cartea asta, care mi-au plăcut în special sînt şi cele la care ea ţine cel mai mult.

Una dintre aceste poveşti e a unui grec care a venit în România după lovitura de stat a coloneilor. Grecul locuia aici într-un oraş de provincie, într-un bloc de patru etaje mai de la margine. Rămăsese singur. Copiii lui se duseseră în Grecia. El stătea acolo în bloc cu bagajele pregătite să se întoarcă. Avea un pat de fier, o masă de lemn nenorocită şi o noptieră. Nu-şi pusese nici măcar un abajur la becul din tavan. Stătea acolo cu valizele şi cufărul cu care venise din Grecia lui, gata de plecare. Şi a murit gata de plecare. În povestea grecului expatriat, Aurorei Liiceanu i s-a părut că a descoperit un sindrom. Mie mi s-a părut că i-a ieşit o povestire extraordinară despre călătoria noastră prin lume, cu bagajele pregătite sau nu.

Am fost azi la Gaudeamus să vorbesc despre cartea Aurorei Liiceanu La taifas, lansată la Polirom. Am citit-o ca pe o co