Cartea lui Arnaldur Indridason istoriseşte însă nu numai despre o crimă „tipic islandeză”. O alta, înfăptuită cu mulţi ani înainte de perioada în care se desfăşoară acţiunea acestei naraţiuni, este mult mai sofisticată şi mai greu de explicat, provocând o sumedenie de supoziţii şi interogarea multor martori, nu toţi de încredere.

Dar, mai întâi, o precizare: ce înseamnă sintagma „oraşul borcanelor”? Denumirea e mai puţin misterioasă decât la prima vedere. Ea desemnează, în jargon studenţesc, o cameră în care diverse organe prelevate de la cei morţi, de cele mai multe ori cu acordul rudelor, sunt ţinute în formol în borcane de sticlă, în scopuri didactice.

"Scrumiera era din sticlă groasă de culoare verde şi cântărea cel puţin un kilogram şi jumătate, gândi Erlendur. O armă a crimei, fără doar şi poate. Era puţin probabil ca atacatorul să o fi adus cu el şi să o fi abandonat pe podeaua din camera de zi, plină de sânge" Dar până când ajunge să afle de existenţa acestui „oraş”, inspectorul Erlendur Sveinsson are de efectuat o anchetă dificilă şi delicată. Pentru că nu e uşor să stai de vorbă cu femei care au fost victime ale unor violuri, ba, mai mult, nu le-au raportat la Poliţie, iar dacă au făcut reclamaţii n-au fost crezute şi-au fost luate în râs. Iar unele dintre ele au dat naştere unor copii nedoriţi, pe care însă, ulterior, i-au iubit.

Chiar dacă detectivii Sigurdur Olli şi Elinborg îi oferă un sprijin substanţial, inspectorul e copleşit de mizeria cazului încredinţat spre rezolvare. La starea lui de disconfort contribuie şi situaţia din propria familie. În urma divorţului, a rămas singur, copiii fiind lăsaţi la o mamă care nu vede de soarta lor. Treptat-treptat, Erlendur s-a înstrăinat de ei, acaparat de o muncă solicitantă. Lipsiţi de supraveghere, şi fata, şi băiatul lui au apucat-o pe căi greşite, devenind dependenţi de droguri. Mai mult