Citeam, cu ceva vreme în urmă, despre anii pierduţi ai lui Iisus. Despre cei 17 ani petrecuţi de Hristos în Orient (între 13 şi 29, ori între 14 şi 30 de ani), despre care se vorbeşte în acel manuscris antic descoperit, în 1887, de Nicolas Notovici. Despre anii în care, zice-se, Iisus ar fi călătorit, ca discipol, mai întâi, ca învăţător, mai apoi, în India, Nepal, Ladak şi Tibet.

De atunci, sub numele de Sfântul Issa, e cunoscut şi îndrăgit în acea parte de lume. Nu intenţionez să stârnesc ori să continui controverse legate de această temă şi de autenti­citatea documentelor antice. Doar să vă spun că, demult, în zorii veacului XX, un mare poet şi filosof indian şi-a impregnat opera de spiritul hristic al iubirii, personalitatea lui fiind adânc impulsionată de spiritualitatea creştină pe care a cunoscut-o şi căreia i-a găsit co­respondenţe în hinduism – chiar dacă între mistica creştină şi cea hindusă diferenţele sunt importante –, montându-le, ca un giuvaiergiu pietrele preţioase, într-un poem revelator.

În 1931, Rabindranath Tagore obţinea Premiul Nobel pentru Lite­ratură, iar cartea care a suscitat atunci interesul „planetei gânditoare” a fost „Gitanjali” (gita = poem, cântec; anjali = mâinile împreunate în rugăciune). Un cântec închinat lui Dumnezeu. Ofranda lirică adusă divinităţii. 103 poeme în proză, care amintesc şi de spiritul „Vedelor”, şi de psalmii biblici, în egală măsură, vizionar, ecumenic – am spune, poate, astăzi, mistic întru totul, cu siguranţă.

„Gitanjali” este poemul iubirii divine, căreia omul (şi nu importă aici credinţa în care el se naşte şi îşi dezvoltă spiritul) nu poate decât să i se deschidă, fără re­zerve, fără alte aşteptări decât dra­gos­tea-ofrandă pe care o depune pe altar.

Ca într-o altă interpretare a „Cântării Cântărilor”, „Gitanjali” aduce dinainte, într-un dialog cursiv şi plin de-nţelesuri, iubita-mirea