Nu sunt o specialistă în politică. Evit orice apreciere la adresa acestei lumi încâlcite, iar când o fac, conjunctural şi de dragul conversaţiei, nu-mi vine decât să mă port ca protestatarul din Piaţa Victoriei – să huidui, să strig „jos” cu oricine sau... să tac, a lehamite şi lipsă de speranţă. Deschid rar televizorul pe programe româneşti, pentru că nu-mi mai pot permite să consum „imagini nesănătoase”, îmi dăunează grav sănătăţii psihice. N-am avut de lucru şi am deschis televizorul, într-o dimineaţă de curăţenie. Aşezam cărţile, strângeam după vizita a doi prieteni de-ai lui fii-miu şi auzeam, fără să văd imagini, căci eram cu spatele, cum se certau parlamentarii. Am refuzat să mă întorc să-i şi văd şi încercam să asociez vocile piţigăiate sau miorlăite cu fetze de aleşi. N-am reuşit, probabil că am lipsit prea mult din ţară şi au apărut fetze noi. Nici când auzeam numele rostite de crainici nu reuşeam să-i portretizez, dar simţeam că mă cuprinde aceeaşi indignare, aceeaşi scârbă şi, în final, aceeaşi milă pentru oamenii pe care aceşti vorbitori îi reprezintă în Parlamentul României.
Mi-am adus aminte brusc de o zi specială din viaţa mea. Baronesa Emma Nicholson mă invitase la o discuţie la Londra, pentru un proiect umanitar şi într-una dintre zile m-a chemat să vizitez Parlamentul britanic, ba chiar să asist la o discuţie. Secvenţa, care a durat vreo 30 de minute, a fost memorabilă: de la felul în care erau îmbrăcaţi, până la modul în care vorbeau şi erau atenţi la orice discurs desfăşurat, totul transmitea civilizaţie, coerenţă, temeinica pregătire a subiectelor, cunoaştere profundă a detaliilor. Vorbeau pe rând, ascultau politicos, combăteau inteligent şi argumentat. Nimeni nu vorbea la mobil, nimeni nu motzăia (şi era 6 după-masa şi o vreme ploioasă...), nimeni nu se hlizea cu colegul.
Părea o lume ireală şi, dintr-odată, politica mi se părea