Duminici la rând vorbeam despre fericire. Obişnuiam să prelungim ritualul unei cafele bune pe o terasă, comentând şi analizând trecătorii. Într-o zi am ajuns şi la cupluri. Cu inele şi fără. Zărisem de la masa noastră mulţi posomorâţi împingând resemnat cărucioare, soţiile lângă ei, dar totuşi atât de absente, probabil pierdute printre ideile de reţete de week-end. În loc să transmită mulţumirea specifică unei familii împlinite, aveau aerul lui „nu-mai-ştim-de noi”. Păcat, mai ales că majoritatea erau în floarea vârstei. Şi uite aşa, am ajuns să dezbatem despre cei tineri căsătoriţi, unii şi cu copii, care îşi poartă cu graţie nefericirile. Şi nici măcar nu eram „Marţi după Crăciun”. Vorbeam despre colegi de birou, prieteni, cunoscuţi, prieteni ai cunoscuţilor, deja nu le mai ştiu numărul, despre cum aceştia, deşi de puţin timp cu jurămintele la purtător, se simt amorţiţi de rutină, se plâng că ar avea nevoie de resuscitare afectivă, că îi încearcă întrebări puternice de genul „Cine m-a adus aici când eram atât de bine acolo?”.

Ei, la dilema asta, nici noi, după ce am gustat diverse ipoteze şi am băut destule cafele, nu am găsit răspunsul. Se poate ca problema să fi apărut dinainte de momentul decisiv cu naşi, public, orchestră şi mâncare, dar să nu fi dat atenţie niciunul dintre cei doi complici la un posibil viitor perfect împreună. De ce? Din dorinţa stupidă de a intra în oficialitate, din goana după falsa stabilitate, unele dintre ele de frica de a nu atinge 30 de ani fără copil şi soţ, unii dintre ei din laşitatea de a mai da înapoi, din confortul de a nu-şi analiza îndoielile şi de a se întreba „Ce se petrece cu viaţa mea?”

Da, sună telenovelistic şi cu accente bombastic lacrimogene, dar e real. Am persoane în jurul meu care se antrenează să facă pasul decisiv în condiţiile în care pe locul unde se pregătesc să ridice casa de piatră se întâm