Cu vreo cinci ani în urmă, Dinu Patriciu şi Ion Ţiriac avertizau în privinţa ameninţărilor la adresa capitalismului autohton survenite o dată cu o aderare prematură a României la UE, temându-se că zelul regulizator al Bruxelles-ului le va limita viitoarele oportunităţi de afaceri. Tind să cred că la acea vreme domniile lor nu prea acordau mare atenţie ştirilor referitoare la Irlanda, care i-ar fi scutit de asemenea temeri. După un deceniu de creştere economică bazată în special pe export şi pe atragerea companiilor hi-tech prin varii facilităţi fiscale, Irlanda s-a trezit cu economia supraîncălzită. Dat fiind însă statutul de ţară membră a zonei euro, autorităţile nu au putut creşte dobânzile pentru a combate inflaţia. A fost încurajată, în schimb, creditarea pentru a putea menţine rate de creştere anuală a economiei de aproximativ 6% din PIB. În perioada boom-ului imobiliar, băncile obişnuiau să crediteze clienţii mai influenţi cu sume de-a dreptul astronomice pentru a le facilita achiziţionarea altor şi altor terenuri destinate, fireşte, tot construcţiilor.

Voci care să exprime temeri în legătură cu direcţia în care se îndrepta economia Irlandei n-au prea existat, în timp ce UE nu mai contenea cu laudele la adresa elevului său model. În 2006, cel mai aventurier bancher al Irlandei, Sean Fitzpatrick, ajungea, desemnat de Forumul Economic de la Davos, şef al celei mai performante instituţii financiare din lume, Anglo-Irish Bank, naţionalizată apoi la începutul anului 2009 de guvernul din Dublin pentru a preveni colapsul ei ca urmare a pierderilor masive înregistrate după o serie de scheme mai mult sau mai puţin piramidale. Statul irlandez a decis, cu alte cuvinte, salvarea nesăbuiţilor deţinători de titluri pe spinarea contribuabililor - care au plătit, pe cap de locuitor, exact 94,736 de euro pentru bailout-urile mai multor bănci. Riscurile asumate atunci