Când viaţa ne surâde şi ne oferă prieteni cu care să-mpărţim idei, sentimente şi trăiri, vedem totul ca pe un circuit normal şi nu acordăm importanţă celui căruia ne-am destăinuit secretele copilăriei, în braţele căruia am plâns, am zâmbit, am crescut.

Lăsăm firul de nisip al timpului să se scurgă din clepsidra îmbătrânită, iar când viaţa ne răpeşte singurii stâlpi de sprijin, ne simţim trădati, înşelaţi şi răniţi! Oare când am spus "Te iubesc!" ultima oară mamei, sau surorii ori prietenului drag, câţi dintre noi am arătat respectul, iubirea, grija şi admiraţia faţă de persoanele pe care le considerăm apropiaţi ai noştri?

Suntem neglijenţi, însă timpul trece şi, inevitabil, cei care erau ieri, mâine nu vor mai fi! Noi, oamenii de rând, suntem sufletişti poate, când e vorba de persoane apropiate nouă, însă atunci când vorbim de persoane străine suntem reci şi indiferenţi, chiar răutăcioşi. Lucru care se vede mai ales atunci când anumiţi actori, jurnalişti, poeţi sau cântăreţi ne părăsesc, lasând în urmă amintiri preţioase, pătate însă de lipsa de respect a celor egoişti.

Presa cu titlurile de scandal, interviurile rudelor răsucite pe aceleaşi teme de mii de ori, reportaje dramatice şi lacrimi false toate mi-au lăsat un gust amar şi m-au dus cu gândul la o persoană care avea ca şi noi, familie, prieteni, intimidate, atât cât îi permiteau circumstanţele. Vorbesc despre Laura Stoica, o cântăreaţă ale cărei melodii ne-au însoţit pe mulţi, poate fără să ştim. Asta şi poate pentru că mulţi dintre tineri au cunoscut-o doar la moartea ei. E trist, dar, totuşi, adevărat. Au cunoscut-o din cauza scandalurilor de la televizor, din cauza rumorii făcute pentru bani şi din pricina necesităţii de atenţie. Şi astfel, moartea cuiva drag, cuiva care ne-a lăsat în suflete o amintire pentru-o viaţă, nu mai este acum un pod dureros, o trecere în nefiinţă, ci un