Într-o mişcare aproape eroică, premierul maghiar Viktor Orban a luat hotărârea – fără îndoială istorică în Europa Centrală şi de Est – de a răsturna complet filozofia programelor de austeritate orchestrate de FMI, punând la plata facturii ieşirii din restrişte nu doar statul şi deci contribuabilul, salariatul şi pensionarul, ci şi sectorul privat din serviciile publice care, folosindu-se de monopolul deţinut în domeniu, continuă să prospere şi în criză, în timp ce totul în jur se prăbuşeşte. Nu este de mirare că mişcarea d-lui Orban a lăsat cu gura căscată "toată floarea cea vestită a întregului Apus", precum şi, bineînţeles, pe toţi văcsuitorii de ghete din Est. Mai ales că a intervenit într-o ţară în care statul chiar are contribuţia principală la dezechilibrele economice – deţinând 70% din îndatorarea externă, utilizată de altfel masiv şi la creşteri de salarii şi pensii – şi unde deci strângerea curelei de către salariaţi şi pensionari apărea pe deplin justificată.

În mod absolut corect, d-l Orban nu a respins, ci şi-a însuşit obiectivele de echilibrare economică recomandate de FMI, dar a refuzat calea indicată de acesta pentru atingerea lor, respectiv austeritatea doar pe seama populaţiei, ceea ce a şi dus la suspendarea acordului cu FMI. D-l Orban a înlocuit o parte din nota de plată pe care FMI intenţiona să o pună în continuare în cârca populaţiei cu o contribuţie cerută unor sectoare economice.

O contribuţie pe deplin îndreptăţită! Este vorba doar de servicii publice: bănci, distribuţii de energie, retail şi telecomunicaţii. Rolul lor nu este să facă profit în sine, ci să-l realizeze spre a-şi asigura desfăşurarea în bune condiţiuni a activităţii pentru care există. Poziţia lor pe piaţă este monopolistă. Or, dacă, într-o perioadă de criză, firmele din aceste servicii publice continuă să prospere în timp ce toate celelalte, din amont