Acum câteva zile am căzut pe gânduri în faţa naturii umane, în deplinătatea manifestării ei, necenzurată, expresie ul­timă a liberului arbitru cu care ne-a hărăzit Dumnezeu. M-am confruntat cu intelectul uman dezlănţuit, afirmându-şi conştiinţa de sine în mod plenar şi absolut sigur pe valoa­rea de adevăr ultimativă pe care o re­pre­zintă în raport cu un act exis­ten­ţial. Cum ar fi, de plidă, o idee. În­tâl­ni­rea pe care am avut-o cu acest in­telect a fost cutremurătoare, din punctul meu de vedere, pentru că am sim­ţit în MOD FIZIC exercitarea vio­len­tă a DREPTULUI acelei materii ce­nuşii de a se exprima în legătură cu orice.

Desigur, aceste constatări ar fi banale şi s-ar încadra într-o retorică sterilă dacă ar avea ca obiect de stu­diu vreun creator de artă sau vreo pe­r­sonalitate publică. Dar nu, este vor­ba despre un om ca şi mine, pe care îl pot recunoaşte numai cei care fac parte din cercul intim al apro­pi­a­ţi­lor şi, eventual, anumiţi vecini. Ei bine, acest personaj m-a făcut să reali­zez, într-o după-amiază, că orice om poate să aibă dreptate, măcar câteva secunde, în orice privinţă, indiferent despre cine sau despre ce ar fi vorba. Vă rog să mă credeţi că mie nu mi se pare de colea descoperirea asta. De ce? Pentru că un număr suficient de mare de astfel de zvâcniri metafizice pot legitima ceva, de la un regim politic la un act de creaţie. Personajul meu m-a făcut să înţeleg, limpede, că în general, noi, fie că "noi" suntem ăş­tia care îşi caută un loc pe lume, fie că e vorba despre "ei", cei care de­ja s-au instalat confortabil, noi toţi, la­o­laltă, suntem reflexia unor păreri de moment, susţinute cu vehemenţă, a unor porniri viscerale, a unor ju­de­căţi sumare.

Cred că fiecare poate să ajungă la concluzia asta dacă îşi analizează cu sinceritate traiectoria în viaţă. Studiul, analiza de caz, ră­b­da­rea, şi mai ales ÎNTREBAREA,