Ideile mari se întâlnesc, dar mai ales cele mici. În urmă cu zece, doisprezece ani, un titlu dintr-un ziar mi s-a lipit de minte şi n-am scăpat de el multă vreme. Ştiţi doar cum e: un cuvânt ajunge să te urmărească mai rău ca un recuperator de datorii. Titlul mi-a chinuit memoria o vreme, pentru că nu ştiam ce-i trichineloza, iar el zicea că “Trichineloza a lovit România”. Anunţa, carevasăzică, o apocalipsă.

Dacă aş fi aflat că un meteorit, şi nu o banală trichineloză, a spulberat România, n-aş fi fost mai intrigat. Ceva izbise din nou biata Românie şi nu oricum, ci cu semnul exclamării la sfârşit, dar până a mă interesa eu ce-i aia trichineloză, ţara şi-a revenit. Şi şi-a revenit atât de bine, încât pe oricine întrebam, primeam acelaşi răspuns: O fi lovit, mamă, da’ nu p-acilea, pi la noi, ci în alt judeţ!

Deunăzi, acelaşi titlu l-am citit peste umărul unui călător într-un autobuz. De data asta, mintea mea şi-a văzut de treburile ei şi nu s-a mai cramponat de cuvânt. Trichineloza poate să lovească un om, o nuntă, o şatră, o cantină, nu însă şi o ţară. Repetiţia titlului în publicaţii diferite şi sub semnături diferite mi-a confirmat un lucru, aflat destul de târziu, şi anume că deştepţii cu deştepţii se adună, dar că nici proştii nu stau degeaba. Nerozia e greu de definit, întrucât are înfăţişări dintre cele mai neaşteptate. Ea poate să semene atât de mult cu deşteptăciunea, încât oamenii nici nu mai au nevoie de deştepţi.

Dovadă cât popor citeşte articolele de genul “Trichineloza loveşte România” şi nu se mai satură recitindu-le şi în alte şi alte publicaţii, sub alte şi alte semnături. Sunt articole turnate în stilul catastrofic, metaforic şi alarmist, dacă un astfel de ghiveci merită să se cheme stil. Autorii, care nici ei nu-s foarte destupaţi la “cutia ucraineană”, pleacă de la ideea, care nici ea nu-i tocmai greşită, că marele public al pre