Ceea ce ne desparte e un dialog literar despre literatură – dar nu e o carte dialogată în sensul schimbului oral de informaţii şi puncte de vedere. Fiindcă cei doi autori nu sînt, în general şi în particular, nici pe departe nişte inocenţi în materie de literatură, iar întregul volum ar avea nevoie, pentru a fi pe deplin accesibil novicilor, de un complex aparat de note de subsol alcătuit din cursurile lui Nabokov, Canonul occidental al lui Harold Bloom, Suflete moarte, Ulise al lui Joyce, Maestrul şi Margareta, Cevengur, Hagi-Murad, Boris Groys şi Slavoj Zizek, din aceste rafinate motive, aşadar, nici subtitlul nu e atît de nevinovat pe cît ar putea părea. Căci există în literatura română unEpistolar faimos, cel al lui Gabriel Liiceanu, care şi el cu-prinde scrisori al căror punct de plecare sînt cărţile însele (mai exact, o carte, unde se vorbeşte despre Carte şi cărţi:Jurnalul de la Păltiniş). Nu că în Ceea ce ne desparte ar fi, vreodată, vorba despre noicieni şi „rezistenţa prin cultură“ sau că scrisorile lui Sorin Vieru, Liiceanu, Radu Bogdan etc. ar fi fost scrise întru publicare – singurul caz recent de astfel de corespondenţă e unul francez, Inamici publici, dialogul dintre scriitorului Michel Houellebecq şi filozoful Bernard-Henri Lévy. Vasile Ernu, Bogdan-Alexandru STĂNESCU, Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, Prefaţă de Radu Cosaşu, Editura Polirom, Iaşi, 2010, 212 p.

Dar să începem, aşadar, cu începutul. „Pretextul“ acestei cărţi e o înflăcărată conversaţie între cei doi, „ca doi copii care se iau de cap pentru Hagi sau Dobrin“ (cum spune Radu Cosaşu în prefaţă), într-o zi de 1 decembrie, acum patru ani, la Hanul lui Manuc, în jurul spinoasei chestiuni „cine e mai mare scriitor, Joyce sau Gogol“. (Inocenţa neprogramată nefiind, să ne amintim, un atribut al tandemului, pe coperta cărţii apărute acum, fotografiile semnatari