cu trenul din Franța
Nu am fost niciodată atras de filozofie. Nu am avut, din păcate, sensibilitatea şi entuziasmul necesare pătrunderii prin uşa strîmtă a nobilei arte a gîndirii. Îmi amintesc însă cu precizie cum profesorul nostru de filozofie din liceu (un profesor atipic pentru sfîrşitul anilor ’80, ai comunismului tardiv şi bolnav, nu prea îşi bătea capul cu socialismul ştiinţific şi ateismul) ne spunea că John Locke percepea toleranţa ca pe atitudine şi stil de viaţă. Să încetăm să combatem ceea ce nu putem schimba – ne spunea zîmbind subţire. Apoi se uita lung, sugestiv, la cele cîteva capete rase risipite ici şi colo prin clasă, ca nişte balize pe suprafaţa mării. Erau colegi care fuseseră prinşi fumînd în toaleta liceului şi în împrejurimile acestuia.
Nu mă pot lansa deci în lungi consideraţii teoretice, savante, asupra toleranţei. Aş dori însă să vă expun cîteva puncte de vedere personale, trase din mici istorii de viaţă, reflecţie a diferenţelor cu privire la abordarea practică a toleranţei între Est şi Vest. Toleranţa politică, mai întîi. Orice persoană care a trăit o anumită perioadă în Occident, atentă la cultura politică a locului, poate confirma faptul că diversitatea de idei nu dă naştere automat la diviziuni incompatibile (mai puţin faţă de extrema dreaptă, încă infrecventabilă politic în majoritatea statelor politice occidentale). Este tolerat adversarul politic; cînd există conflict, se face proba unor idei clare ce pot fi uşor comentate, dezbătute, tocmai pentru că sînt uşor identificabile. În mlaştina politică de pe Dîmboviţa, toleranţa nu există (şi) din cauza confuziei limbilor, cred. Pentru a fi tolerant faţă de o idee politică, ea trebuie să existe, mai întîi de toate.
Toleranţa socială. Statutul de imigrant te face să simţi direct, epidermic aproape, ce înseamnă gradul de deschidere şi de toleranţă a unei societăţi. Im
