Citind o carte de bucate, am elucidat misterul care de 20 de ani tot refuză să-mi dea pace: de ce trăiesc şi muncesc în România? Din ’90 încoace, tot felul de oameni îmi pun această întrebare, iar răspunsurile mele – „oamenii… căldura lor… provocările…“ – sună mereu cumva neconvingător. În mod bizar nu sunt în stare să le explic ce anume mă ţine aici. Anthony Bourdain a scris una dintre cele mai amuzante cărţi pe care le-am citit vreodată, „Kitchen Confidential“, şi aici mi-am aflat răspunsul, deşi în toată cartea autorul nu face nici măcar o singură referire la România. El descrie doza de nebunie de care ai nevoie pentru a investi într-un restaurant din New York:

Dorinţa de a fi patron de restaurant este o boală ciudată şi teribilă. Oare ce-i îndeamnă pe mulţi, oameni rezonabili de altfel, să se bage în aşa ceva?… Trebuie să vorbeşti fluent spaniola, dar să stăpâneşti şi limbajul alambicat şi Kabbal-esc ce guvernează regulile de sănătate, taxele, protecţia muncii, protecţia mediului, egalitatea de şanse la angajare, asigurările, capriciile şi favorurile obţinerii unei licenţe de vânzare pentru alcool, lumea subterană a strângerii gunoiului, spălării rufelor şi eliminării grăsimilor. Ai investit şi ultimul tău bănuţ pentru a pune pe picioare localul, când, colac peste pupăză, ţi se înfundă scurgerea la bucătărie şi sute de tone de mizerie împuţită îşi fac drum către sala de mese; bucătarul şef dependent de cocaină tocmai a apelat-o cu termenul de gălbejită pe chelneriţa de origine asiatică studentă la drept, fapt care îţi asigură drumurile prin tribunale pentru următoarele şase luni; barmanul le serveşte de zor cu alcool pe minorele din suburbie, şi oricare dintre aceste fete inebriate ar putea să înfigă maşina lui tăticu’ într-un autobuz plin ochi cu studenţi creştini, ducând în cel mai bun caz la suspendarea licenţei de alcool; mai punem pe listă şi lupt