Nu am împrumutat niciodată bani şi nu am dat bani cu împrumut. Şi într-un caz şi în altul, aş fi suferit de aşteptare. Dintre toate trăirile, aşteptarea mă afectează cel mai mult, fiindcă înseamnă durată. Lucrurile s-au rezolvat de la sine, până târziu, în maturitate, fiindcă n-am avut niciodată destui bani ca să dau cu împrumut şi nici atât de calic n-am fost, încât să cer mereu bani de la unul şi de la altul.
Având eu această relaţie indiferentă cu împrumutatul mic, într-o lume în care acesta conta ca soluţie şi ca fapt de prietenie, am trecut de meschin, zgârcit şi om cu care nu-i bine să ai de a face.
Multe suferinţi ale psihicului nu impresionează, deşi se tratează şi de multe ori duc la neant. Sindromul de aşteptare e unul dintre ele. Stai cu sufletul la gură, noaptea ai vise cu aşteptări obsesive, cum ar fi gara şi trenul care nu mai vine, trăieşti continuu un simţământ de panică, iar dacă te mai raportezi şi la un termen, la o oră când urmează să afli rezultatul unor analize ori al unui examen, eşti terminat. Am consumat acest sindrom în forme acute în mai multe rânduri şi odată chiar m-am internat, ca să înghit un timp somnifere şi anti nu ştiu ce. Cred că n-aş rezista unui împrumut pe termen lung de la bancă.
De fapt băncile nu dau bani cu împrumut, cum crede datornicul, ci vând bani. Împrumut e atunci când un vecin îmi cere o sută de lei şi-mi dă înapoi, când are, tot o sută. Dacă dau o sută şi cer, pentru gestul meu, să primesc o sută zece ori două-trei sute, împărţiţi în 30 de rate lunare suportabile, se cheamă că-s cămătar. Băncile sunt cămătarii, care şi-au pus la punct un jargon ce le asigură onorabilitate.
O ţară datoare câteva decenii la bănci internaţionale şi mondiale nu e liberă. Libertatea sub presiune e o mare minciună. Şi măcar dacă ar plăti pentru asta cei care îi iau ţării libertatea. Dar ei se schimbă şi
