Sînt numai cîteva zile de cînd, la televizor, am auzit pe cineva – de ce nu i-aş spune numele? Tudor Octavian – care declara: „Bucureştiul era un oraş de chirpici, domnule!“. Acest glas mustind de dispreţ voia să justifice orice operaţii de modernizare a Capitalei, chiar dacă, radicale cum se plănuiesc ele, ar presupune mereu demolări, unele după altele. Cu acest fel de a vedea lucrurile ne-am obişnuit din vremea cînd dumnealui împreună cu Vadim Tudor îl proslăveau în presa socialistă pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu, autorul operei de înnoire a oraşului. Admiţînd că nu toţi cei care împărtăşesc părerea aceasta au un interes, s-ar putea ca unii să creadă sincer că Bucureştii mai păstrează o înfăţişare nevrednică de centrul unei mari naţiuni şi să aibă faţă de trecutul străzilor, pe unde trec grăbit cu maşina, resentimentul parvenitului pe care-l umileşte condiţia modestă a părinţilor.

Dacă-i aşa, dacă judecata aspră vine doar din ignoranţă, atunci să restabilim adevărul.

DE ACELASI AUTOR Johnny Morţi şi manechine Un caz de mutilare Portarul şi rubinul Chirpici? Erau şi din acelea. Nu numai la marginile rurale ale unui oraş care se întindea cu repeziciune, ci chiar în vechiul centru, cît timp nu dispăruse încă fizionomia orientală, ca la Damasc sau Cairo (a fost pînă aici Imperiul Otoman, nu?). Ba chiar acolo unde ar fi trebuit să fie cărămidă, cîteodată tencuiala acoperea paiantă. Dar contra acestei tradiţii socotite înjositoare, reacţia a fost, peste generaţii, de revoltă şi de ambiţie. Pentru prestigiu internaţional, românii au fost totdeauna gata de mari sacrificii.

Uitaţi-vă la proiectul pentru un Muzeu Naţional la Bucureşti, pe care l-au alcătuit în 1887 arhitecţii Schmieden, von Weltzien şi Speer. La numai zece ani de la Independenţă, clădirea avea o alură măreaţă, cu o cupolă monumentală, cu scări suind către intrare între două statui ecv