SCRISORI CARE ASTEAPTA RASPUNS

Sunt mama, sunt sotie, sunt soacra, dar mai ales sunt bunica. De ce pentru bunica am spus "mai ales"? Pentru ca sentimentele mele in aceasta postura sunt cele mai puternice. Imi iubesc nepoata nespus de mult, din clipa cand a aparut pe lume. Am urmarit etapele vietii ei, din copilarie si pana la adolescenta, cu daruire, devotament si admiratie. Imi amintesc ca primea in dar jucarii care incanta pe orice copil: papusele, ursuleti, iepurasi, masinute, dar cel mai mult si-a dorit un puisor cu ciocul cascat pe care l-a vazut, odata, intr-o vitrina, si care parca isi cauta disperat closca mama. I l-as fi cumparat imediat, dar magazinul era inchis, si pentru ca am vazut in ochisorii ei lacrimi de mahnire, i-am promis ca ii voi face unul acasa, exact la fel. M-am tinut de cuvant. Cum am ajuns acasa, am facut un sablon si i-am confectionat un pui de gaina, aidoma cu cel pe care si l-a dorit. De data aceasta, lacrimile ce licareau in ochisorii ei straluceau a bucurie. Mergeam cu ea deseori la gradina publica. Imi amintesc ca odata, pe timp de iarna, dupa o ninsoare cu fulgi pufosi, i-am incropit un omulet de zapada, asa cum il vazuse ea in cartile copilariei: cu ochi negri, pe care i-am colorat cu creionul dermatograf, cu nasul rosu, dintr-un cornet de hartie gasita prin geanta si pe care l-am rosit cu rujul de buze, pe cap i-am pus o cutie de conserva goala, iar in loc de matura, o creanga uscata, cu mai multe ramurele mici. Era nostim, iar bucuria ei nespus de mare. O facusem partasa la nasterea unui personaj de poveste, pe care l-am invitat apoi sa danseze cu noi, dupa o melodie si niste versuri improvizate pe loc:

"Omule de zapada, tu esti viu,

Hai sa dansezi cu noi, caci inca nu-i tarziu".

Mult s-a mai bucurat, si i-am promis ca o sa trecem sa-l mai vedem. Am trecut intr-o zi, cu saniuta, si pentru ca intre timp s