De la „durerea de azi/ sintaxa haotică/ a Karmei” până „la nord de cuvânt/ în Siberia sintactică”, Eliza Macadan a parcurs 16 ani şi patru cărţi – adică exact distanţa de la primul ei volum de versuri, „Spaţiu auster” (Editura Plumb, 1994), la cel mai recent, „La nord de cuvânt” (Editura Tracus Arte, colecţia Drog, 2010). Aparent monoton (ca şi călătoria cu trenul prin taigaua şi tundra siberiană, pe care o evocă), consumat în cuvinte puţine, aspre, directe, reci, austere, acest traseu propune însă o poetă capabilă să construiască un limbaj (poetic) propriu (şi spun „să construiască”, chiar dacă acest eşafodaj al limbii îi e util cel mai adesea pentru a exprima o lume în disoluţie, predestinată evenimentelor de tip catastrofă/calamitate). Iar lucrul acesta mi se pare mai important decât să fi pus mâna pe dicţionarul de sinonime, în încercarea de a-şi lărgi vocabularul şi de a da mai multă strălucire (şi feminitate, spun unii dintre criticii ei) micro-poemelor pe care le scrie.
Sentimentul de solitudine, asociat cu panica (uneori) ori (de cele mai multe ori) cu acceptarea disoluţiei lumii în care trăieşte, tentaţia descrierii, în cuvinte puţine, a imediatului trist, sordid, incert, toate acestea caracterizează poezia Elizei Macadan: „Dormim liniştiţi/ pe un război”; „Hai să mergem/ la malul unei mări reci/ să ne jucăm/ de-a anotimpurile-statui”; „bătrâneţea stă/ cuminte pe bănci/ vociferează numai/ în piaţa de legume/ pubele goale/ împing salubritatea/ afară din oraş”... Aş putea cita, aşa, zeci de versuri care juxtapun tristeţii şi austerităţii limbajului neaşteptate asocieri de cuvinte, creând, astfel, acele filigranuri lirice care i-au marcat, încă de la prima carte, poezia. Filigranuri lirice în care „se adăposteşte”, ca într-un buncăr antiatomic, în aşteptarea apocalipsei „care nu vine decât cu ţârâita”: „enervant dau nas în nas/ cu moartea mea/ şi-mi
