Am lipsit de la înmormântarea lui Adrian Păunescu deoarece, în ziua aceea, condiţia fizică nu mă dădea afară din casă. Am rămas, în schimb, în faţa televizorului, urmărit de cunoscutul îndemn al Mântuitorului în faţa femeii care, conform legii lui Moise, trebuia lapidată pentru că fusese surprinsă păcătuind: "Cine dintre voi este fără păcat, să arunce primul piatra..." (Ioan 8,7)
Ştiam că Păunescu avea mulţi duşmani, dar mă iluzionam că atâta timp cât trupul poetului încă nu s-a răcit de tot, aceştia, fie ei creştini sau atei, vor păstra tăcerea în faţa cumplitei taine a morţii. Sigur, în haosul nostru naţional în care toţi luptă cu toţi, în care până şi morţii sunt obligaţi să lupte, am crezut că măcar oamenii cu oarece carte vor trage concluziile cuvenite din lecţia brutală pe care ne-a dat-o istoria ultimelor şapte decenii, adică de la începutul războiului până în zilele noastre. După zeci de ani de comunism, după alte două decenii de anticomunism primitiv, mă gândeam că, poate cu excepţia celor născuţi după Revoluţie – dar nici chiar aceştia – , nimeni sau aproape nimeni nu are dreptul să ridice piatra. Căci în România au fost patru milioane de membri de partid care, la rândul lor, au avut familii. Alte sute de mii erau înregimentaţi într-o organizaţie a celor fără partid, ca să nu vorbesc şi de milioanele care, la numeroasele mitinguri sau cu ocazia şi mai numeroaselor "vizite de lucru", strigau "Ceauşescu – PCR!" sau semnau listele pentru realegerea Secretarului General. Nu are nici o însemnătate dacă într-adevăr credeau în lozincile pe care le strigau, important era că se purtau de parcă ar fi crezut. Apoi, mulţi s-au înscris în partid de dragul carierei. Conştienţi că au o singură viaţă, irepetabilă, adică un timp limitat în care puteau să-şi construiască o carieră, să-şi folosească toate şansele pentru a se împli
