Foto: Reuters Duminicile în care sunt transmise curse de automobile, mă refer exclusiv la Formula 1, sunt punctate de intense conversaţii cu prietenii, niciodată încheiate pe un ton binevoitor, chiar dimpotrivă. O excepţie a constituit-o nu demult, spre sfârşitul Campionatului Mondial din 2010, o observaţie, preluată cu interes, privind caracterul evolutiv (în sensul pe care Darwin îl atribuia cuvântului) al sportului cu pricina.
În fiecare an, fără exceptie, FIA, organizaţia internaţională care controlează acest sport, introduce noi reguli privind construcţia maşinilor de curse, încercând (paradoxal) să le încetinească. Nu, nu va miraţi, asta ar mări numărul de depăşiri şi ar face cursa mai interesantă atât pentru spectatorii aflaţi pe circuit, cât şi pentru telespectatori. Să nu uităm că ar face să crească şi încasările, asta într-un sport care atrage un imens public internaţional.
Şi totuşi, oricum ar proceda FIA, ai cărei ingineri se pricep ca nimeni alţii să inventeze reguli draconice, e inutil. Fie că e vorba de interzicerea cauciucurilor fără profil, limitarea suprafeţelor aerodinamice sau micşorarea capacităţii motoarelor, după câteva curse dificultăţile sunt depăşite. Nu cu uşurinţă. Dar maşinile prezentate de echipele mai înstărite (să nu uităm că se cheltuiesc sute de milioane de dolari într-un sezon!) ajung din nou la viteze mai mari.
Din nou, cursele se transformă în procesiuni rapide, întrerupte doar de accidente sau defecţiuni mecanice, în care pilotul care s-a calificat pe primul loc va conduce, tur după tur, până la coborarea steagului cu pătrate albe şi negre. Ce e interesant, cel puţin aşa susţine un prieten, este faptul că deşi regulile sunt aplicate cu mare stricteţe, fiecare echipă ajunge la soluţii eficiente pe propriul ei drum evolutiv.
Prietenul pomenit mai sus este genetician şi susţine sus şi tare că fiecare automob
