Foto: Arhiva personală „Nimic pe lume nu este bine făcut dacă se face de frică. Acasă, teama de ridicol ne determină să ne controlăm gesturile şi vorbele. Dar, odată ieşiţi pe stradă, adesea anonimatul ne dă în sfârşit «libertatea» de a face orice vrem. Aruncăm pe jos, scuipăm, ne ridicăm ciorapii în văzul lumii... Singurul martor care ne-ar putea sancţiona este propria noastră conştiinţă. Dacă ne-am imagina că o cameră ascunsă de luat vederi ne surprinde când suntem tentaţi să greşim, poate că ne-am controla.”

Este o greşeală să credem că le ştim pe toate. Este o greşeală să ne simţim jigniţi atunci când ni se face observaţie în momentele în care am călcat strâmb. Este o greşeală să credem că „dânsul” (la toate formele sale) e pronume de politeţe. Strict gramatical, „dânsul” este un regionalism folosit în Moldova în loc de „el” şi uneori se adresează obiectelor. Pronume de politeţe este „dumnealui”. Din acest motiv (urmat de multe altele) se scriu şi se citesc cărţile de bune maniere: ca să nu greşim când ne comportăm într-un anume fel, considerând că aşa e politicos; sunt multe şanse ca aceia care se cred „buricul pământului” să afle că politicos e tocmai contrariul a ceea ce fac!

Potrivit Codului de bune maniere redactat de Aurelia Marinescu, nici o politeţe nu e bătută în cuie, însă în ce priveşte descălţatul la uşă regula e strictă: la noi acasă – da, în vizită – nu (deşi eram tentaţi să-l catalogăm pe oaspetele care nu se descalţă drept „needucat”). E greu de suportat spectacolul (uneori şi mirosul) pe care-l oferă o persoană frumos îmbrăcată, dar... desculţă. Dar gazda are pregătiţi nişte papuci, pe care să-i ofere dacă insistă cineva. Gestul este firesc la ţară (de unde şi vine), unde uliţele sunt pline de glod. Totuşi, rugămintea adresată gazdei de a primi papuci nu mai pare atât de ciudată.

V-aţi întrebat vreodată de ce punem mâna la gur