E frig. Negura insistentă a realităţii a molipsit toate buletinele de ştiri. Calendarul şi-a risipit obiectivitatea, în această agitaţie inconsecventă, care ne macină şi ne întristează. Luminile decorului nu mai au putere să spargă monotonia şi nici măcar să ne însenineze drumul spre stabilitate. Pe aici, prin colţul de necunoscut în care mă aflu, se zvoneşte că vine iarna. O iarnă grea, prima iarnă de care mi-e frică.
Înainte, aşteptam cu mare emoţie acest anotimp. N-a existat an în care să nu râvnesc la zilele de dinaintea Sărbătorilor, în care avem impresia că toate sentimentele se intensifică. Pregătirile pentru Crăciun îmi ocupau, întotdeauna, cea mai importantă parte a gândurilor. Când ştiam că mai e puţin până facem bradul, când îmi scriam în palmă iniţialele lui Moş Crăciun, când copilăream sub privirea părinţilor mei, gustând din cozonacul cald de pe masă, când mă ascundeam sub scară, ca să mă prindă miezul nopţii trează, când nu mă interesa ce se întâmplă în afara căminului meu, când puteam să spun tot ce gândesc, fără să mă ruşinez, când cerul mi se părea tot mai albastru, cu fiecare dimineaţă, când îmi doream cu disperare să ningă, atunci, abia atunci, eram cu adevărat bucuroasă. Privesc astăzi în urmă, derulând în minte imagini din acele vremuri şi mă cuprinde o senzaţie ciudată, de parcă mă uit la un film. Nu mă mai recunosc, nu mă mai ţin minte fericită. Parcă toate s-au întâmplat acum prea multă vreme, parcă lumea mea s-a schimbat prea dintr-o dată. Şi cel mai tare mă enervează că nu am fost suficient de matură, până de curând, ca să dau atenţie clipelor frumoase, ca să contorizez cu mai multă rigurozitate fiecare moment de familie, fiecare zi în care am fost toţi, fiecare an pe care l-am început şi l-am încheiat împreună.
Noi nu ştim să preţuim normalitatea. Păcat că trebuie să vină o zi urâtă, o zi i
