Pe calea pe care s-a pornit în înfruntarea crizei s-a ajuns inevitabil la un război absurd între salariile bugetarilor şi profiturile băncilor, în care va pierde absolut toată lumea. Oricum, beligeranţii şi, pe lângă aceştia, economia! Alegerea acestei căi a fost total greşită, întrucât n-a ţinut cont nici de ce şi cum se ajunsese unde se ajunsese şi deci nici pe unde putea să fie ieşirea reală. Situaţia nesustenabilă în economie venea, desigur, şi de la majorările parţial fără acoperire ale salariilor şi pensiilor, dar, în principal, nu venea de aici, ci de la creditarea fără noimă a consumului de către bănci, care, în lipsa producţiei, a dus la dezarticularea aproape fără întoarcere în economie pe plan intern şi la o vulnerabilizare extremă pe plan extern în măsura în care creşterea aiuritoare a consumului a fost acoperită din import.

Dl Isărescu, care nu este străin de această alegere, ne spune că, după ce ai mărit salariile cu 80% în trei ani, o scădere a acestora cu 25% nu este o amputare, ci o ajustare. Şi, dincolo de justificarea astfel a tăierilor salariale, dl Isărescu, în încercarea de a-şi termina complet criticii politicilor sale de curs, decretează fără echivoc că nu totul poate fi rezolvat prin curs.

Dar nimeni dintre criticii politicilor Băncii Naţionale – care, să fie clar, n-au fost politicieni, indiferent dacă de la putere sau din opoziţie, ci analişti independenţi – n-a pretins cumva că, în condiţiile crizei, n-ar fi fost nevoie de ajustări salariale. Şi tot nimeni dintre aceştia n-a pretins că doar ajustări de curs ar fi rezolvat totul. Dimpotrivă, impricinaţii au spus că numai un mix de ajustări salariale şi ajustări de curs ar fi putut constitui calea ieşirilor din restrişte. Lucrurile stau cam invers decât încearcă dl Isărescu să le prezinte. Domnia sa este cel care crede – şi i-a convins şi pe dnii Băsescu şi Boc în acest sens –