Am fost tentat, ca mulţi confraţi de condei gazetăresc, să scriu azi despre parastasul de un an de la realegerea, asasină pentru ţară, a lui Traian Băsescu. Azi dimineaţă (e luni) băteau clopotele din turlele bisericilor de pe Valea Cricovului, gârla sărată din marginea satului. A moarte sau a sărbătoare? Pe ceaţa de afară e greu de desluşit sunetul care se lasă ba astupat, ba rarefiat şi desfăcut în şuviţe. Unii m-au certat că scriu prea des, nemeritat de des, despre preşedintele ţării. Alţii că ar trebui să-l altoiesc întruna cu toporul cuvintelor, singura şansă, în fapt inutilă, de a ne mai răcori, în vremuri de nemernică şarlatanie. Voi scrie, în consecinţă, despre mămăligă.

M-a îndemnat amintirea, retrezită brusc, a mirosului de mălai dintr-o moară ţărănească pe care o vizitasem copil, de mâna bunicii. Amintirile, ca nişte dromaderi rătăciţi în deşertul memoriei, refuză uneori să moară. Şi atunci viaţa noastră se lungeşte nesperat îndărăt, populată cu trăiri peste care se aşezase ţărâna. Moara, cu roţi dinţate şi pietre şi curele, uruie. O bătrânică, asemenea bunicii mele acum o veşnicie, strânge migălos, cu lopeţica mâinii ei uscate, ultimul praf de mălai de pe fundul unui tron de lemn. Sus au fost turnate, cărate cu spinarea pe o scară întunecată, câteva duble de porumb nou. Porumbul nou este auriu şi face o mămăligă aurie. Mălaiul, pulverizat de maşinăria care nu conteneşte să se zmucească din toate încheieturile, se depune pe sprâncene, pe haine. Genele mele clipesc albe. Miroase a proaspăt. Pânzele păianjenilor din tavan, vechi şi ele, închipuie o halucinantă butaforie, ca o chiciură iarna. Moara, situată la capătul unei uliţe, stă sub două păduri.

Îmi amintesc tuciul lui Brâncuşi din atelierul lui parizian, azi plantat cu fast lângă Centrul Cultural Pompidou. Genialul sculptor îşi primea oaspeţii de soi făcându-le, cu mâna lui, acolo în cos