De la încheierea „contractului social" între populaţii (popoare) şi cei care să-i guverneze au trecut zeci şi zeci de secole. Contractul n-a mai fost însă revăzut în fundamentele lui, chiar dacă mai toate ţările (popoarele) au votat zeci şi mii de constituţii, fie cu monarhii, fie cu aleşii poporului. N-a mai fost revăzut pentru că popoarele s-au dilatat atât de mult încât nu mai poţi pune întrebarea ca acum cine ştie câte mii de ani, când s-o fi pus prima oară, tuturor.
Suntem obişnuiţi să-i considerăm reprezentanţii noştri numai pe cei care au fost, sunt şi vor fi aleşi, dar uităm cu desăvârşire că avem nişte reprezentanţi temeinic stabilizaţi, acolo, în îndepărtatul nostru trecut, persoane care habar nu aveau pentru câte generaţii „semnează" contractul. Părinţii fondatori acei anonimi sunt, dar noi, toţi cetăţenii mai tuturor statelor, îi ţinem minte pe cei de mai încoace, de la actele adiţionale ale contractului iniţial, semnate la fondarea statelor moderne.
Părintele teoriei asupra „contractului social", Jean-Jacques Rousseau, credea că „omul se naşte liber şi (cu toate acestea) peste tot el se găseşte în lanţuri". Libertatea naturală îi dădea dreptul la o viaţă scurtă şi pândită de pericole din toate părţile, pericole de care vrând să scape, şi-a cedat libertatea - sau o mare parte a ei - unora care să-l apere şi să-l guverneze, în cele din urmă. Iar guvernările au ajuns în zilele noastre, chiar în cele mai democrate state din lume, să nemulţumească aproape pe toată lumea. Proiecte de legi precum aceea a majorării cu doi ani (de la 60 la 62) a vârstei de pensionare în Franţa scot în stradă sute de mii şi chiar milioane de oameni - şi nu pentru a aclama, ci, dimpotrivă, pentru a huidui.
Mii de oameni au ieşit şi la noi în stradă, deşi proporţia între populaţia Franţei şi cea a României e alta, atunci când s-au redus salariile, ca şi atunci câ