Ca argintul viu

Laboratorul de creaţie al Cenaclului era unul fascinant şi complet diferit de modul în care Maria Gheorghiu înţe­le­gea atunci (şi azi...) creaţia: "Eu, prin natura fiinţei mele creatoare, sunt o introvertită, am nevoie de intimitate pentru a crea. Acolo totul se petrecea «la vedere». Trebuia să fii întotdeauna «pe fază», să poţi rezona cu starea indusă co­lec­tiv de «boss», să poţi să te adaptezi la starea de creaţie care se «revărsa» când se deschidea «robinetul». Era ca ar­gin­tul viu şi dacă voiai să rămâi în cursă, trebuia să-ţi po­tri­veşti paşii după ai lui. Pentru că atunci ştiam să ste­no­grafiez şi exista posibilitatea de a fi angajată la Revista Fla­că­ra, în câteva astfel de şedinţe am reuşit să salvez poezii care au devenit cântece. Îmi aduc aminte de «SOS această lume», cântată de Octavian Bud. De fapt, în acele şedinţe nocturne petrecute în vila din Strada Dionisie Lupu, am învăţat că nu e tocmai comod să stai în preajma unui ase­me­nea om dacă nu ai capacitatea de a fi mereu «în priză». Unul din lucrurile care m-au fascinat la acea vreme era pri­vi­rea lui, atât de albastră încât nu-i puteai face faţă. Mi-aduc aminte că la un moment dat chiar m-a întrebat de ce nu mă uit la el când îmi vorbeşte (nu i-am spus niciodată că mă intimida, mă fascina şi nu mai reuşeam să fiu coeren­tă...). Probabil de aici pornea şi capacitatea lui de a hipno­tiza atât de multă lume, de a reduce la unu o mulţime eterogenă".

Cea mai plăcută treabă

Doru Stănculescu, unul din puţinii folkişti care cu­noaş­te fenomenul dinainte de naşterea lui, admite importanţa ca­pitală a Cenaclului în viaţa lui privată şi profesională. "Sunt membru fondator al Cenaclului Flacăra, dar Cenaclul în sine a însemnat o reconfirmare a valorii mele. Deşi apă­ru­sem deja, ca folkist, la televizor – fiind deschizător de dru­muri al acestui curent, Cenac