În ţările civilizate, migraţia demografică se face în funcţie de oferta de muncă. Şi românii dau semne să se civilizeze în această direcţie.

Majoritatea românilor, cei care au ales să rămână în ţară - încă ne mai putem numi majoritate, cei care nu am plecat încă - sunt prea puţin dispuşi la mobilitate, în cazul căutării unui nou loc de muncă. Mulţi pun familia pe primul plan şi prietenii. Deşi cu toţii visează la un trai mai bun, puţin sunt dispuşi să se mute pentru un job mai bun în alt oraş sau, cu atât mai puţin, să plece din ţară. Teama de necunoscut, riscul de a nu se adapta acolo şi de a se întoarce înapoi acasă şi fără bani şi fără un loc de muncă, îi face pe mulţi dintre români să renunţe la a-şi căuta un loc de muncă mai bun. Cu toate acestea, mulţi iau drumul străinătăţii, şi nu mă refer la cei care se duc la ciordit, ci la cei care chiar vor să realizeze ceva în viaţă. Citeam undeva, că cei mai mulţi români care aleg o viaţă peste hotare nu pleacă, paradoxal, din zonele sărace - Oltenia, Moldova - ci din zonele bogate ale ţării, din zonele cu potenţial economic, unde veniturile pe cap de locuitor sunt peste medie. Şi cred că este logic întrucâtva, dacă ne gândim că banii înseamnă şi civilizaţie. Cu alte cuvinte, mai greu face faţă crizei o persoană obişnuită cu un nivel de trai mai înalt, decât cineva care n-a avut niciodată mai mult decât are în prezent. Cunosc mai multe exemple de cupluri tinere care, deşi câştigau foarte bine în România, au ales totuşi să plece în State, în Spania, Italia sau Canada. Au plecat nu doar pentru salariu, ci şi pentru idealul de a-şi creşte copiii într-o lume mai bună, de a-i plimba într-un parc întins pe hectare, de a le oferi o perspectivă mai bună asupra vieţii decât le putea oferi ţara natală. Vorbesc aici de oameni care au plecat cu gândul de a nu se mai întoarce în România decât pentru a-şi vizita rudele. N