În pofida unui masiv efort propagandistic, mistificarea comuniştilor, transformarea ilegaliştilor în apostoli ai noii religii a eşuat. „Sfinţii roşii“ erau duplicitari, se legitimau prin limba de lemn, pentru ameţirea sărăcimii, iar în intimitate, în absenţa stăpânilor din Primăverii, mimau grotesc tabieturile acestora. Cea mai acidă satiră a moravurilor aşa-zisei aristocraţii muncitoreşti îi aparţine lui Titus Popovici, în romanul postum Cartierul Primăverii. Ţinta atacului nu erau însă moravurile, ci concurenţii la şefie ai noului lider, Ceauşescu; lupta nu urmărea instituirea moralei proletare, ci ascensiunea noului clan în locul orfanilor lui Dej. Plenara din aprilie 1968 a fost, în fapt, asaltul final al acestei rocade, iar odată rotaţia reuşită, seria de anchete ordonată avea să se limiteze doar la a ţine sub presiune vechea gardă, principalul beneficiar al bunurilor însuşite fraudulos în urma proceselor staliniste.

În arhiva Securităţii, SRI a găsit o sumă de rapoarte pe care le-a grupat sub „Fondul D, dosar nr. 9609, vol. 4“. Urmând Plenarei din luna aprilie, rapoartele de anchetă, strict secrete, au fost efectuate în lunile mai, iunie şi iulie 1968, sub titlul generic „Îmbogăţirea“. Prima constatare e aceea că în cartierele rezidenţiale dăduseră buzna „reprezentanţii clasei muncitoare“, luând în stăpânire, o dată cu vilele, toate bunurile domestice, inclusiv pijamalele şi papucii „exploatatorilor“. Cine a avut de câştigat după 1945

Documentul numărul 245, elaborat în iunie 1968 de noul Consiliu al Securităţii Statului, e un raport „cu privire la rezultatele obţinute în urma verificărilor efectuate asupra modului de valorificare de către Consiliul popular al Municipiului Bucureşti a bunurilor ce au aparţinut unor infractori şi absenteişti“.

Infractorii erau, în limbajul oficial, aparţinătorii elitelor judecate de aşa-zisul Tribun