Astăzi, în calendarele agenţiilor de ştiri, este ziua unei ţări numită România. Pentru tine, occidentalule civilizat, e poate doar un loc plin de câini, de hoţi de buzunare sau taximetrişti hoţi. Dacă te uiţi in The Economist o să găseşti că ţara are PIB-ul mic şi că este pe ultimul loc în Europa, iar la indicele de percepţie al corupţiei este plasată alături de ţări africane. Pentru tine, finanţistule de la FMI, este un loc unde, deşi esti funcţionar mic, fără geam cu lumină naturală la biroul tău, toţi te privesc cu gura căscată, vorbeşti la televizor, dai ordine, te vezi doar cu preşedintele şi premierul. Aici te simţi puternic şi important, ca un ambasador şi aştepţi momentul când nu va reuşi să plătească Guvernul pentru a mai vinde şi acţiunile de gaz, curent sau celelalte ce au mai rămas. În fine, poate pentru tine japonezule cu aparatul foto pregătit, poate fi o curiozitate pe care o integrezi armonic în ordinea universală.
Vă înţeleg dacă vreţi să plecaţi cât puteţi de repede spre oraşele voastre curate şi luminate feeric. Dar, domnilor, bucuria că mă întorc acasă mă cuprinde subit şi pe mine când intru pe poarta aeroporturilor voastre fie că este Heathrow, Orly sau Barajas. Pur şi simplu, mă bucur că mă întorc acasă, indiferent cât de interesantă poate să-mi pară lumea voastră reglată ca un mecanism de ceas. Am şi un defect (poate legat doar de constituţia mea somatică): de multe ori când aud imnul sau văd scris cuvântul România lăcrimez. Mi-e jenă de acestă slăbiciune, aşa că de multe ori îmi ascund lacrima şi lăcrimez pe dinlăuntru. Nu ştiu de ce mă bucur când mă întorc acasă. Poate, pentru că aici sunt prietenii şi profesorii mei, familia mea mare şi familia cea mică, sunt studenţii şi prietenii de pe blog. Ştiu că peisajele noastre sunt faine, dar nu le compar cu Elveţia, pentru că acolo nu sunt cotropite de pungi de plastic. Nici nu cred că s