Titlul de mai sus merită o explicaţie. Am în vedere înţelesul cel mai direct şi mai material al termenelui de dependenţă. Nu mă refer la englezescul addicted, la o ţară cu un apetit de nestăvilit pentru procese integratoare, pentru transferuri modernizatoare de fonduri sau know-how, pentru legislaţie dinamică şi mediu de afaceri stabil. Vreau pur şi simplu să spun că, în acest moment, existenţa României, la limita cea mai de jos a decenţei, depinde aproape integral de Uniunea Europeană. După patru ani, apartenenţa noastră la organizaţie nu înseamnă că avem o locomotivă puternică, capabilă să ne ofere direcţia şi viteza necesare pentru dezvoltare. Nici că am dobândit un partener pentru dezvoltare şi modernizare. Din păcate, în momentul de faţă, UE ne târăşte cu calcâiele prin praf în vreme ce noi uităm, pe zi ce trece şi tot mai mult, tehnica mersului, pusul unui picior înaintea celuilalt.
Cine ar fi crezut, la momentul aderării, că după patru ani principalele ştiri legate de acest statut nu se vor referi la inaugurarea unor autostrăzi sau spitale, ci la cozile unor oameni săraci care se îmbulzesc în marile oraşe să primească ajutoare alimentare de la Bruxelles? Pentru asta a avut loc efortul politic şi diplomatic uriaş de dinainte de 2004? Ca să ne căpătuim cu câţiva saci cu făină şi câteva sticle cu ulei? Cel puţin la acest moment, răspunsul este da.
În loc să devină o sursă de dezvoltare pentru România, procesul de integrare a fost confiscat la nivel de gaşcă şi a devenit o sursă de supravieţuire politică pentru Traian Băsescu şi ai săi. Traian Băsescu a plătit cu bani europeni liniştea necesară realegerii sale într-un an, 2009, în care se cereau economii severe. A păsuit, de-a lungul vremii, orice incompetenţă, orice stagnare dacă cei vinovaţi erau de partea lui. Când se punea acut problema dezvoltărilor în infrastructură, preşedintele era ce