În satul bunicilor aşezat pe apa Tazlăului exista obiceiul ca, dacă un copil se-’mbolnăvea şi nu i se mai găsea leacul, atunci „să fie dat de suflet”, pe geamul casei ori peste gard, unui trecător, care îl boteza cu alt nume, pentru ca astfel să nu-i mai poată lua boala urma. Cu numele „schimbat” - din Dumitru în Gheorghe, din Vasile în Fănică ori din Ilinca în Aneta (cum o păţiseră trei dintre cei patru bunici ai mei, la vrema copilăriei lor) – copiii reintrau în casă ori în ogradă, pe uşă sau pe poartă, îşi reluau locul în mijlocul familiei, dar nimeni nu le mai spunea pe numele vechi, ca nu cumva nenorocul să-i ajungă din urmă. Multă vreme nici eu nu am prea înţeles de ce tata Fănică primea scrisorile unui anume Vasile Hazaparu, când eu nu ştiam pe nimeni cu numele ăsta în casa bătrânească...

Mai exista însă un obicei ca, de Sfântul Nicolae, gazda casei în care se întâmplaseră cândva astfel de botezuri ascunse să facă o mică pomană, oferind nuci, mere şi turtă dulce unui trecător oareşcare de pe drum, în amintirea străinului care plecase de la casa aceea, odată, demult, luând cu sine numele cel „boalnav” al copilului. Sfântul Nicolae, se ştie, este protectorul copiilor (şi al şcolarilor, şi al fetelor de măritat, şi al marinarilor, şi al neguţătorilor – dar asta e deja altă poveste)... Nici până în ziua de azi nu ştiu exact de ce trebuia să se facă pomana asta de Sfântul Nicolae, dar bănuiesc că asta ar fi pentru că „datul pe fereastră” avea ca scop schimbarea în bine a destinului cuiva, iar legendele despre Sfântul Nicolae (al cărui nume, de altfel, îl port şi eu) pomenesc despre cineva care avea darul acesta uriaş de a schimba în bine destinele semenilor săi... Acesta este darul cel mai important ce ne vine de la cel care a fost arhiepiscopul Mirelor şi al Lichiei, schimbarea pozitivă a destinului – mai mult decât punga cu bani pentru fata de măritat,