1 Decembrie 2010. O zi mohorâtă şi la propriu, şi metaforic vorbind. Trebuia să fie dacă nu o zi în care – pe principiul că cei care nu-şi cunosc trecutul riscă să-i repete greşelile – să ne fi amintit de evenimentul ce ne-a schimbat cursul istoriei, măcar o zi în care să medităm la ideea de unitate, în jurul căreia gravitează sărbătoarea Marii Uniri în sine. A fost, însă, un 1 Decembrie care ne-a găsit dezbinaţi. Lehamitea, răutatea, vrajba, ura, invidia sunt stări care întruchipează moduri de viaţă pentru prea mulţi dintre semenii noştri. Şi, de parcă nu ar fi fost suficient muntele de resentimente, născute din frustrări sedimentate în ani, am avut un 1 Decembrie în care obişnuitelor deja discursuri politizate li s-au suprapus discursuri oficiale care doar de faţadă fac apel la unitate şi solidaritate. Subliminal, întărâtă şi cultivă această vrajbă.
În timp ce preşedintele P.S.D., Victor Ponta, rostea, la Alba Iulia, sub falduri tricolore şi în aplauze şi ovaţii ale membrilor de partid mobilizaţi în stradă, mesaje cu iz revoluţionar – de fapt, instigări subliminale la mişcări de stradă, care să ducă la schimbare, “aşa cum am trecut peste anul 1989”, şi la “reconstrucţia ţării” –, la Bucureşti, colegul său de partid, Mircea Geoană, poza în nedreptăţit, evident, al puterii, pe care Victor Ponta o vrea dusă. Domnul Geoană, deranjat că nu primise onorul militar, crease un eveniment paralel cu sărbătorirea Marii Uniri şi cerea instituţiilor abilitate să investigheze cauzele pentru care preşedintele Traian Băsescu îl desemnase pe premier să primească onorul, invocând Constituţia şi “un ordin M.Ap.N. din martie 2009”.
Lăsând la o parte faptul că ieşirea domnului Geoană nu a fost oportună – ofensiva putând fi păstrată, în lipsă de teme politice aducătoare de electorat, şi pentru a doua zi –, nu a fost nici inspirată. Lucrurile nu stau chiar aşa cum le invocă f