Ieri, cu ocazia sărbătorii Zilei Naţionale a României, o avalanşă de persoane şi-a expus în public sentimentele despre ţara lor. Cântăreţi, politicieni, sportivi, jurnalişti, istorici, actori. Cu foarte puţine excepţii, valul de bune urări a inundat pieţele oraşelor şi ecranele televizoarele. Personal, am savurat un moment interesant al paradei militare. E vorba despre demonstraţia de măiestrie a doi militari din faimosul Regiment 30 Gardă. Ritualul de mânuire a puştilor vechi, de paradă, s-a dovedit un moment foarte plăcut, confirmând cuvântul „elită” atunci când vorbim despre amintita unitate.
Despre România îţi aduci aminte, pe de-a-ntregul, de ziua ei. Sunt o sumedenie de sentimente contradictorii care năvălesc atunci când te întreabă cineva: „Îţi place ţara ta?”. Răspunsul necondiţionat ar trebui să fie da. Pentru că aşa ai fost educat acasă şi în şcoală, pentru că trăieşti aici şi pentru că, din când în când, locul acesta de lume îţi dă satisfacţii personale şi profesionale. Şi te legi sufleteşte de el. De locuri, de oameni, de o clădire sau o stradă. România nu te lasă niciodată să te plictiseşti. Îţi oferă zilnic lucruri bune sau rele, trăiri urâte sau frumoase. Cum foarte bine spune colegul meu Mircea Badea, faptul că trăieşti aici îţi ocupă tot timpul. Unii, printre care mă număr şi eu, ar vrea ceva mai mult bine în ţara asta şi pentru locuitorii ei. Alţii se simt suficient de bine oricum, în orice condiţii. Ţara se împarte între multumiţi şi nemulţumiţi, având un prea mic segment neutru, ca percepţie.
Ce-mi place la ţara mea? Să le iau pe rând: amintirile frumoase, familia, cărţile bune, feteasca neagră, casele vechi frumos întreţinute, bunătatea unor oameni care te salvează într-o zi urâtă, prietenii, sărbătorile – în special cele de iarnă. Şi încă altele.
Ce nu-mi place la ţara mea? Aici e ceva mai mult d
