Fără discuţie, atunci cînd un scriitor se raportează explicit la o altă operă propune implicit un dialog cu aceasta, semnalează o coincidenţă de viziune, conferă textului mai vechi calitatea de instrument pentru sondarea realităţii proprii. Cel ce intenţionează literaturizarea, alegorizarea unei faţete a realului are acum la dispoziţie nu doar lumea ca existenţă obiectivă (dacă aşa ceva există cu adevărat), ci şi interpretările patrimonizate ale acesteia. Concret, Matei Vişniec a ales să scrie un roman kafkian, să asocieze o dimensiune particulară, concretă, familiară sieşi cu datele esenţiale ale unei opere majore, capabilă să confere textului rezultat un grad mai înalt de generalizare. Doar că autorul răstoarnă datele problemei. În aparenţa lor, cel puţin. Nu vorbeşte despre o arestare, ci despre o eliberare. Personajul central nu mai e Josef K., ci Kosef J. Şi, tot aşa, multe dintre amănuntele ce compun universul specific al unor scrieri precum Procesul sau Colonia penitenciară sînt amplasate la polul diametral opus şi funcţionează ca atare pînă la un punct. Dar această răsturnare de date nu conduce spre o realitate diferită. Dimpotrivă. Lumea rămîne kafkiană, indiferent dacă înlocuim o arestare cu o eliberare. Pentru că acum kafkian nu mai desemnează modul specific al unei opere, ci numeşte o caracteristică esenţială a lumii. Romanul de faţă pare demonstraţia acestui adevăr. Rămîne de văzut însă cu cît folos estetic. Eliberarea e ceva profund neaşteptat. Îl scoate pe individ din ritmul său zilnic, din parametrii lui bine definiţi, ce-i conferă siguranţă şi linişte. Eliberarea provoacă nelinişte intensă şi descentrare. Lucrurile îşi pierd fixitatea şi sporesc dezordinea interioară a protagonistului, care începe din primul moment să-şi caute paliative. În stare de eliberare (nu de libertate propriu-zisă), Kosef J. încearcă să refacă pentru sine microechilibr