…ca jurnalist, am aflat inca din 1990 cat de importante sunt “sursele” pentru a semnala (si implicit controla cat de cat) derapajele puterii. Ca jurnalist, am militat intotdeauna pentru protectia surselor. Dar tot ca jurnalist am inteles si ca meseria asta se cuvine abordata cu responsabilitate. Ca jurnalist, trebuie sa fii pregatit sa sacrifici o “bomba de presa” pentru ratiuni ce depasesc criteriul audientei. Ca sa spun asa, un jurnalist se cuvine sa poata sacrifica jurnalismul de dragul responsabilitatii. Asa ca va spun, cu toata responsabilitatea, ca ultima isprava a lui Julien Asange de la WikiLeaks, nu e jurnalism. Sau, daca e, e unul iresponsabil, de tip FaceBook.
Si-acum sa detaliem. Publicarea unor informatii confidentiale, secrete sau strict-secrete e o decizie ce se cuvine cantarita cu toata seriozitatea. Exista cateva criterii de baza pe care informatiile cu pricina sa le indeplineasca, dincolo de calitatea de a fi … secrete. Sigur, e tentant sa scoti la lumina zilei un secret, oricare va fi fiind acesta, dar aceasta tentatie in sine nu este (sau nu ar trebui sa fie) suficienta: vorba Apostolului Pavel, “totul imi este ingaduit, dar nu totul imi este de folos“. Dezvaluie respectiva informatie un abuz (al administratiei, unei corporatii, unei persoane, s.a.m.d.)? Un act de coruptie? Vreo incalcare a legii? Daca la primul set de intrebari raspunsul e “da“, lucrurile nu sunt inca limpezi. Pentru ca intrebarea “care sunt posibilele consecinte ale acestei dezvaluri?” nu trebuie scapata nici o clipa din vedere. Ca jurnalist, ai responsabilitati ce depasesc “nevoia de informare a publicului”.
Cazul “Pentagon Papers“, care-a fost readus in discutie dupa ultimele dezvaluiri WikiLeaks este, din acest punct de vedere, exemplar, atat din partea “sursei” cat si din cea a jurnalistilor implicati. Daniel Ellsberg, “sursa”, lucrase la studiul comandat de M
