Cum funcţionează textul literar? Prin ce mijloace îl emoţionează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de faţă.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuţie în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul "Italice" (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învăţat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţă reală de a înţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte şi să examineze şi opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebeşte de specialiştii reali prin răbdarea de a explica pe înţelesul oricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoţia estetică.
- Mai există la Nichita Stănescu un mod de a se opune tradiţiei şi anume acceptând-o cu o fervoare fără precedent, ducând-o până la ultimele consecinţe.
- Cred că ai dreptate. Mă gândesc, de exemplu, la faptul că prin tradiţie poezia presupune o fineţe a observaţiei, un realism care s-ar putea numi un realism princiar. "Ruptă de mişcări de valuri ca de bulgări de lumină"… "Tâmpla-i bate liniştită ca o umbră viorie"… "Cir-li-lai, cir-li-lai, ca-n copaie când te lai"… "E-atâta linişte în jur că-mi pare c-aud lovindu-se de geamuri razele de lună"… În asemenea imagini-performanţă au fixat poeţii dinaintea lui Nichita Stănescu semnale aproape insesizabile şi, în orice caz, greu definibile ale lumii înconjurătoare. Nichita Stănescu intră în competiţie impetuos şi, în această privinţă, bate toate recordurile, atingând o in
